Posts Tagged ‘Vise’

Pe vremea mea, fetele care aspirau la o oarece carieră mergeau la liceul sanitar pentru a da apoi la Medicină. Dacă picau la Medicină, se făceau asistente. Medicinistele se combinau de obicei cu alţi doctori sau cu vreun inginer mai răsărit şi capabil de glume, uneori şi pentru simplul motiv că absolvenţii căsătoriţi aveau şanse mai mari să primească o casă sau să fie repartizaţi într-un oraş mai acătări. Tata mă visa la Drept, pentru că ştia că avocaţii o duc bine, dar, oricât mi-ar fi plăcut să vorbesc, nu mă vedeam în stare să stau pe loc şi să ronţăi tomuri de lege scrise într-o limbă îngrozitoare, nu mai bine mai citeam eu o carte interesantă decât porcăriile alea indigeste? O altă soluţie era să te faci profesoară de ceva, orice. Pentru că în vremea aia, profesorii erau un fel de semizei cărora li se datora respect şi din al căror cuvânt nu se ieşea. Ceea ce mi se potrivea oarecum, având eu lipici la pici şi ceva sânge în vine, cât să nu mă sfiesc să mă răţoiesc la persoane mult mai înalte ca mine. Ar mai fi fost IATC-ul, dar concurenţa la şcoala de actriţe era mai acerbă decât la facultatea de medici şi cu Şcoala Populară de Artă sigur nu aş fi ajuns mai departe de căminul cultural din cine ştie ce orăşel de provincie.

Dacă nu ar fi venit Revolutia din 1989, poate că azi aş fi fost profă de română la un liceu din Bucureşti. Nu cred că aveam şanse să devin asistentă la Litere, dar acesta ar fi fost cel mai posibil dintre toate drumurile mele. Aş fi predat Senin de August şi La Vulturi o vreme, pe urmă aş fi avansat la chestii mai subversive şi aş fi citit cu ăia de-a douăşpea proza interzisă de sistem şi poezia renegată, numai aşa, pentru că în calitate de Berbec am şi eu coarne şi mă mai pun uneori pe picioarele din spate. Nu, eu nu aş fi putut lucra în presă, presa pe vremea mea nici nu prea exista. Era doar o rotiţă în sistem, un instrument de propagandă, ceva ce trebuia să fie făcut, ca să nu se spună că într-o ţară socialistă oamenii muncii nu au acces la ziare.

Am avut şansa unei revoluţii şi şansa reînfiinţării unei facultăţi la care n-aş fi putut visa când am intrat în liceu. Am beneficiat de luxul de a alege între real şi uman, de răsfăţul de a face cursuri de info pe vremea când BASIC-ul se preda cu creta pe tablă şi pe calculatoare urma să punem noi mâna la un moment dat, am avut profesori care m-au învăţat să scriu, să gândesc şi să nu uit să rămân om, dincolo de profesie.  Am avut şansa să cresc într-o perioadă în care libertatea încă nu se denaturase în desfrânare şi tenacitatea păpuşarilor era încă în formare, am avut şansa să fiu considerată destul de bună pentru a intra în programe de pregătire pentru începătorii de drumuri, eram destul de mare cât să-mi asum ce fac, destul de tânără cât mintea mea să mai poată fi modelată.

Am reuÅŸit să găsesc un loc de muncă unde la poartă sunt întâmpinată cu Săru’mâna ÅŸi toată lumea (mai puÅ£in colegii mei de redacÅ£ie, care ÅŸtiu prea bine ce-mi poate pielea) mi se adresează cu “doamna Andreea”. Nu mă îmbogăţesc eu acolo, dar cu siguranţă mi se dă ocazia să umblu mult ÅŸi să cunosc oameni năucitori ÅŸi să le povestesc ÅŸi altora despre ei, aÅŸa încât să le ofer 4 sau 6 sau 60 de minute de atenÅ£ie nedisimulată, care li se cuvine ÅŸi, de fapt, li se datorează.

Azi am avut ocazia să-mi reamintesc ce ÅŸansă extraordinară am să cunosc pe cine trebuie. Ce bine e să fii pietricica aceea care stârneÅŸte avalanÅŸa ÅŸi se opreÅŸte într-o crevasă, neÅŸtiută de nimeni. Dar aÅŸ vrea să cresc. Mă uitam azi cu jind la un site anume, la programele minunate pe care le au, ÅŸi făceam socotelile… Poate după ce Irina va intra la ÅŸcoala de stat voi reuÅŸi să găsesc pentru mine o sumă prea mică pentru oportunităţile pe care le deschide, prea mare pentru mama unui copil de 5 ani, angajată la un post public de radio?

Pot să sper. Aşa cum sper că am s-o duc pe Irina la Disneyland. Aşa cum sper că vom arunca împreună bănuţi în Fontana di Trevi. Aşa cum sper că am să-i arăt Colibiţa, Turnul Londrei şi Montmartre, aşa cum visez să-i ofer nu doar reguli şi principii, ci şi rădăcini şi aripi şi amintiri şi capacitatea de a visa şi de a plănui.

De azi visez cum cresc. Mă văd acolo, între oameni pe care azi nu-i cunosc, dar îi presimt, mă văd zâmbindu-le. Aşa cum le-am zâmbit azi în gând celor ce nu m-au refuzat când le-am cerut ajutor pentru alţii.

Când faci emisiuni despre oameni şi locuri, ca să le poţi face, trebuie să te apropii de oameni şi de locuri, să le asculţi poveştile, să le absorbi, să le filtrezi, să ţi le asumi şi apoi să le spui mai departe. Aşa se face la radio.

Săptămâna asta, în pregătirea unui interviu pe care îl voi face marţi la nouă şi ceva, a trebuit să răspund la întrebarea asta: La ce visezi tu?

Primul lucru pe care l-am avut în minte a fost: o casă. Acasă. Visez la o casă din care să nu mai trebuiască să plec.

Nu-mi trebuie o vilă. M-aş bucura să existe suficiente camere pentru mine şi cei ce mai locuiesc cu mine. O cameră în plus, în caz că avem oaspeţi. Una în care să ne adunăm seara înainte să ne spunem noapte bună. Şi o bucătărie spaţioasă, în care să avem loc, eu şi toată zestrea mea de căni, crăticioare, castroane şi tigăi cu capac. În pod, dacă aş avea loc, lângă un geam rotund şi colorat mi-aş pune masa de lucru şi o lampă mică. N-aş umple casa de mobilier. Aş construi o bibliotecă pe un perete şi în rest m-aş opri la strictul necesar. Nu-mi plac bibelourile. Îmi place însă să mă joc cu lumini şi umbre şi culori. Visez o casă luminoasă şi aerisită, cu obloane zdravene de lemn, care să ţină departe şi arşiţa verii şi vânturile iernii.

Mi-ar plăcea un petec de curte în care să existe măcar un copac bătrân. Nu ştiu dacă m-aş complica prea tare cu ronduri de flori şi peluze studiate, probabil aş lăsa iarba să crească în voie şi aş tăia-o doar când ar întrece orice limite.  Mi-ar plăcea să pot planta o tufă de liliac şi una de magnolii iar gardurile le-aş acoperi cu caprifoliu, pentru parfum şi pentru bobiţele de nectar dulce pe care ştiu să le extrag din  flori. De una din crengile solide ale copacului bătrân aş lega leagănul Irinei. Mi-ar plăcea şi o bancă mică, mai lângă trunchiul copacului şi o poliţă pe care să pot ţine o carte şi o cană de cafea.

Desigur, ar trebui şi un garaj pentru Costică şi o cuşcă pentru Bozo.

Aş vrea să fie locul a cărui uşă e mereu deschisă. Să ştie Irina că se poate întoarce oricând şi ca să râdem, şi ca să plângem, şi ca să despicăm firele în patru, şi ca să găsim soluţii. Acasă.

Într-o zi, îi spun. Într-o zi o să se poată. Până atunci doar visăm. Până atunci, acasă suntem oriunde ne aflăm împreună. Până atunci familia ei sunt eu şi familia mea e ea. Şi de-aia, câteodată, ea e mai serioasă decât se cuvine. Tot de-aia, deseori, eu sunt mai puţin matură decât e cazul.

Dar ăsta e visul meu. Visez despre locuri pentru prins rădăcini. La ce visezi tu, care citeşti? Spune-mi şi mie.

În dimineaţa asta am hotărât să nu merg la radio. Copiii se duceau la Ferma animalelor. Eu de ce să nu mă duc, mi-am zis. De ce să mă încui între patru pereţi, iar computer, iar jetul de aer rece bătându-mi în spate, iar tic tac-ul ceasului. Mi-am sunat şeful şi i-am zis că m-aş duce să mă documentez pe tema unei ferme de agrement, probabil prima şi cea mai bine pusă la punct din Ro. Şi el a zis bine, du-te. Îmi iubesc slujba, mi-am spus, şi m-am aruncat în trafic, pe drumul spre Mare, fantazând preţ de o clipă să nu mai pun frână până nu ajung pe nisipul de la 2 Mai. Ei, lasă, poate data viitoare. Acum hai la fermă, la ponei. A fost frumos. Am ajuns la birou pe la prânz, fluierând, mi-am terminat emisiunea de duminică, am mâncat ceva şi apoi am aşteptat să se trezească Irina. Şi împreună ne-am îndreptat spre noul meu spaţiu de lucru.

Mi-am dorit dintotdeauna un spaţiu de lucru prietenos cu copiii. Undeva, lângă o grădină mare, în care Irina să se poată juca nestingherită, cu un mic foişor şi poate o fântână, un leagăn, eventual un tobogan şi mulţi copaci. Visam un colţ cu umbră şi un colţ cu soare. Un petec de iarbă tunsă periuţă, pe care Irina să-şi pună o păturică şi să-şi invite prietenele la infuzii fantastice şi prăjituri imaginare. Şi cât ea desenează şi povesteşte aventuri de la grădi, eu să stau să scriu la un laptop, fără să am nevoie de priză sau de lampă. Să iau din când în când o gură de cafea şi să mai arunc o ocheadă spre ele.

N-am crezut că un spaţiu, până anul trecut tipic bucureştean, se poate transforma în spaţiul meu de lucru din vis. Am o grădină mare, cu multe leagăne şi iarbă deasă, copaci, fântână, covor de plută, bănci. Irina şi-a regăsit prietenele cu care a învăţat să urce scările de la tobogan. Avem şi umbră şi soare, avem şi păturică şi ceşcuţe, avem şi creioane şi carte de colorat. Desigur, trebuie antrenament ca să poţi scrie printre chiote de copii, dar cine a lucrat într-o redacţie de orice fel, poate să scrie şi pe genunchi, şi-n metrou, şi din mijlocul manifestanţilor. Iată-mă deci, pe margine, privindu-i. Sunt înconjurată de bunici şi copii de toate vârstele. Pe băncile din jurul meu recunosc feţe cărora nu le pot asocia un nume, dar mă bucur să văd că pe lângă prichindelul pe care îl ştiam târându-se prin iarba pe atunci crescută la întâmplare, a mai apărut un bebe, mic, în cărucior. Am şi cafea, am şi lumină naturală, suntem afară de la ora 16 şi ne-a mai rămas încă vreo oră de stat.
Ieri, după o dimineaţă în grădina Denisei, o după-amiază în noul meu spaţiu de lucru şi o baie în cadă, Miss a adormit în 10 minute. Dar mai întâi m-a pus să-i fac pâine, să miroasă frumos în casă. N-a mai vrut spaghetti, pentru că i se păreau păroase.

Imi doresc o toamnă lungă şi caldă. Cu lumină blândă. Cu soare călduţ. Cu multe zile ca asta, în oaza mea de la Ho Shi Min. Pentru că da, vă scriu din parc, graţie unui generos locatar al complexului. Iar în dimineaţa asta, când citiţi, eu beau o cafea deschisă.
Life is good.