Pe femeia care-şi creşte singură copilul poţi s-o tragi cel mai uşor în piept, atunci când vine vorba de cheltuielile de întreţinere. Dacă nu e acasă când vine băiatu’ să citească apometrele şi repartitoarele, ea e cel mai uşor de pus să plătească la pauşal, că doar n-are cine să vină să te ia de guler tocmai pe tine, ditai gospodarul blocului, că ei i-ai calculat suma cea mai mare din ce le-a rămas de plătit proştilor.

Şi tot pe femeia care-şi creşte singură copilul e cel mai uşor s-o ameninţi, s-o jigneşti şi să-i arunci vorbe care cu siguranţă te-ar costa măcar un pumn în gură dacă ar avea cine să ţi-l tragă. Dar când e sat fără câini, îţi permiţi orice, ştii doar că ăilalţi sunt la fel ca tine, nu se bagă să ia apărarea… cui? Femeii singure. La ce bun, dă-o dracu’, doar n-o f(/&i tu.

Azi, pentru prima oară, m-am simţit lipsită de apărare în faţa unui mojic periculos. În ţara mea, în oraşul meu,  un bărbat venit de prin cine ştie ce mahala, mi-a declarat război. El nu înţelege conceptul de trai la bloc şi pentru că e şmecher, îmi va arăta el mie. Şi de azi înainte, dacă mai îndrăznesc să-i bat la uşă să îi spun să respecte orele de linişte, mă aranjează. N-am decât să chem poliţia, că mă aranjează el după. N-am decât să vin cu tata, cu bărbatul, cu cine oi vrea eu, ne face pe toţi. Pentru că e şmecher şi el în casa lui face ce vrea el, când vrea el, cum vrea el. Poa’  să crape toţi în jur, fi-r-aţi ai dracu’ de români.

Irina are dreptate, ne trebuie un prinţ să ne apere. De prostia şi de răutatea şi de laşitatea bărbaţilor care ne înconjoară. Despre Poliţia română nu poate fi vorba. Decât dacă se scurge sânge pe sub uşă. Pentru că trăim în România. Şi România e un sat fără câini.