Posts Tagged ‘Magnumize your senses’

I-am promis că dacă mă lasă să termin traducerea (pe care am amânat-o mai mult decât şade frumos la casele serioase), îi fac o surpriză. Şi-a stat. A pescuit în cadă. A pictat cu o jumătate de măr şi pe urmă a venit să-mi arate arta ei.  Şi-a făcut o căsuţă din perne. S-a ascuns. Pe urmă s-a îmbrăcat iute şi am pornit la drum spre o destinaţie necunoscută ei, necunoscută şi mie.

Am citit pe blogul Andreei despre o astfel de experienţă a cumnatului ei, dar în îndepărtata Canadă. Åžtiam că îi e frică de întuneric ÅŸi m-am gândit că în felul ăsta, oferindu-i un altfel de întuneric – mai plăcut gustului ei ÅŸi mai aproape de ceva ce ea consideră o experienţă pozitivă, poate n-o să se mai teamă.

Chiar înainte să plecăm, a trebuit să pansez o bubiţă din talpa Irinei. Am descoperit că nu mai am spray Panthenol, făcătorul de minuni în ale bubelor copilăreşti. Am ajuns pe Smârdan, am intrat la o farmacie şi am cumpărat ceva similar, să nu ne lipsească din casă. De la o vreme tot cade, ba pe scări, ba de pe bicicletă. Nu mai bâzâie, dar eu ştiu când o doare şi spray-urile astea, chiar dacă nu fac ele mari minuni la nivel de ţesuturi, la cap (şi-al ei, şi-al meu) fac bine.

Nu mai fusesem de mult pe Lipscani ÅŸi am fost uimită să văd cât de repede ÅŸi cât de dramatic se schimbă străzi pe care odinioară le ÅŸtiam ca pe buzunarul propriu. Hanul cu Tei, oaza dimineÅ£ilor mele liniÅŸtite ÅŸi luminoase, când chiuleam de la cursurile de drept constituÅ£ional, s-a transformat în terasă, cât era de lungă curtea aceea minunată. PorÅ£ile  (Doamne, ce am iubit porÅ£ile alea ÅŸi băncile de lemn puse pe mjlocul “străzii”) nu se mai văd din cauza ecranelor uriaÅŸe cu fotbal ÅŸi politică. Unde sunt tinereÅ£ile mele, pe unde o fi frumoasa Khaddy de la barul în care serbam începuturile ÅŸi sfârÅŸiturile anilor, semestrelor, sesiunilor, săptămânilor… S-au dus, n-au mai rămas decât zidurile, nici pietrele de pe stradă nu mai sunt la locul lor, acum au podele ÅŸi cuie haine, gata să te-nÅ£epe, să dea la schimb puÅ£ină rugină pentru un milimetru de piele, ÅŸi-odată cu rugina, nenumărate belele, ai grijă, Irina, cum calci, unde pui mâna, acolo e groapă, fii atentă la trepte, nu, nu te lipi de ziduri ÅŸi ce dacă domnul e mai negru decât te aÅŸteptai tu să existe oameni pe lume, tot oameni sunt ÅŸi ei, ÅŸtii ce, de fapt suntem diferiÅ£i, azi o să-Å£i arăt oameni despre care nu ÅŸtii nimic, dar ei te vor lua de mână ÅŸi te vor conduce prin întuneric, să te vindeci de frică, haide, Irina.

Grand Cafe Van Gogh. Nu exista pe vremea mea, dar e pe colţul de Smârdan lipsit de rochii de mireasă şi nici aburi de ierburi n-am simţit prin preajmă, doar ceva miros de tutun parfumat şi fum de pipă, deloc neplăcut în aer liber.

Chiar în faţă, doi mimi se aÅŸezaseră comod ÅŸi mâncau tacticos ceva bun, atât de bun ÅŸi de imaginar, că doar expresia de pe faÅ£a lor te lăsa să ghiceÅŸti că sigur mănâncă dulce ÅŸi rece, nu, pe căldurile astea aÅŸa ar fi logic. Am anunÅ£at că am venit. Ultima oară am văzut-o pe Andreea în noiembrie, înainte de Gaudeamus. E neschimbată. Ne-a dat pe mâna unor domniÅŸoare ce ne-au condus la subsol. Acolo am fost preluate de Cosmin ÅŸi Loredana. Loredana a luat-o pe Irina de mânuţă. Cosmin m-a invitat să pun mâinile pe umerii lui ÅŸi aÅŸa am urcat ÅŸi am coborât trepte, am trecut printre draperii groase ÅŸi ne-am scufundat în beznă. Am stat la aceeaÅŸi masă. A cerut o “Stâncă”, eu am ales un “Copac”. Loredana i-a vorbit tot timpul. Când ea tăcea, vorbeam eu. I-am atins mâna, să ÅŸtie unde sunt. I-am povestit că are în faţă o linguriţă ÅŸi un ÅŸerveÅ£el. Cosmin ne-a adus îngheÅ£ata. Ce întuneric e, mami, mi-a zis, dar a reuÅŸit să mănânce fără să se păteze, a continuat să discute câte în lună ÅŸi în stele cu Loredana, ba chiar a mângâiat-o, a atins-o, s-a asigurat că are ochi, nas, gură, urechi, mi-a spus că mâinile ei sunt fine, dar nu, nu are unghiile făcute ÅŸi îngheÅ£ata a fost chiar bună, a vrut să guste ÅŸi din a mea ÅŸi am reuÅŸit, ÅŸtiÅ£i ce, pe beznă totală am reuÅŸit să-i dau să guste din îngheÅ£ata mea, i-am atins întâi nasul, apoi buzele, deschide gura, am spus, ÅŸi-acum spune-mi, ce gust are îngheÅ£ata pe întuneric. Ce-i asta? O afină! Eu am căpÅŸună. Tu? Zmeură.

“Vezi, de-aia îmi place mie să mănânc lucrurile cele mai bune cu ochii închiÅŸi” s-a auzit vocea lui L. în întuneric.

Aşa e, lucrurile bune se savurează, Irina, încet, le gândeşti când le guşti, le păstrezi puţin lângă tine, nu le mesteci în grabă, e destulă grabă pe lume.

Când am ieşit din întuneric, am mulţumit pentru experienţă şi ne-am aşezat la un suc şi-un sandwich pe terasă. Irina a dansat cu mimii. Mimul şi Mima, cum le-a spus ea, au prins-o în jocul lor, au folosit-o, au pus-o să se joace. Până la urmă, Irina a salvat viaţa Mimului, a făcut-o atentă pe Mimă la o maşină ce se parcase, nesimţit de mare, chiar lângă mesele noastre, cu farurile aprinse şi geamurile lăsate.

M-am gândit că o să fie tristă dacă-i moare soţul, mi-a spus pe drum Irina.

Ce gust are întunericul? PuteÅ£i afla ÅŸi voi. Până pe 15 august, la Grand Cafe Van Gogh, pe Smârdan, în cadrul evenimentului “Magnumize your senses” organizat de McCann Erickson.

Nu vă costă nimic să gustaţi ceva bun, ceva rece, ceva dulce, pe-ntuneric. Abia află şi copiii că nu există baubau nici în cea mai profundă dintre toate beznele din lume.