Vreau să mă joc astăzi de-a nebunul care aruncă piatra în apă şi-apoi se uită la cercuri şi la oamenii buni şi drepţi care fac eforturi să scoată piatra din apă.

Trăim vremuri foarte interesante. În aceste vremuri:

Femeile au dreptul să păstreze o sarcină sau nu.

Suntem stăpâne pe trupurile noastre. Suntem stăpânele destinului nostru şi avem drept de viaţă şi de moarte asupra pruncilor noştri nenăscuţi. Asta înseamnă că uneori bărbaţii care ne iubesc nici nu află că le purtăm pruncii. Pentru că noi, ca stăpâne ce ne aflăm, putem să le spunem sau nu. Apoi putem folosi această informaţie ca mijloc de şantaj, de constrângere, monedă de schimb. Şi ni se pare bine. Ni se pare bine să amânăm momentul concepţiei, ni se pare bine să muncim cot la cot cu bărbaţii şi ceva în plus acasă, ni se pare bine că avem măcar acest drept. Să alegem dacă păstrăm sau nu copilul pe care din întâmplare, din accident, din calcul, îl ducem cu noi câteva săptămâni în pântece.

Bărbaţii au voie să accepte un copil sau nu.

Cei mai mulţi refuză să poarte prezervativ. Pentru că nu simt la fel. Pentru că îi jenează. Pentru că luăm noi pastile. Pentru că se pot controla. Dar când se întâmplă, dacă se întâmplă, ei pot să plece. Ba, mai cinic, ne şi anunţă. “Ascultă, eu nu vreau să am de a face cu acest copil. Eu am să plec. Nu conta pe mine. Te descurci singură. Sigur, te iubesc. Te-aş mai iubi din când în când. Dar nu pe copilul tău. M-aş culca şi acum cu tine. Dar nu ţi-aş şterge pruncul la fund. Vrei să-l faci, fă-l. Te pup.” Şi nu există nici o constrângere morală. Există test ADN. Există dat în judecată pentru pensie alimentară (datul în judecată costă şi durează). Dar conştiinţă? Obraz? Onoare? Demnitate? Nu.

Divorţurile se pronunţă relativ uşor.

Divorţul meu a durat 7 minute. Din clipa în care dosarul nostru a fost pe rol, pentru că ne înţeleseserăm asupra tuturor aspectelor (pe care judecătoarea nici nu s-a mai obosit să le analizeze), pentru că era un divorţ de comun acord, a durat 7 minute. După 7 minute, am ieşit din sala de judecată. Am fost recunoscătoare pe moment. Sunt recunoscătoare şi acum, în cazul nostru nu mai exista soluţie. Dar sunt oameni care divorţează din ambiţie sau din prostie. Se mânjesc din prostie şi din egoism. În alte ţări, mai întâi te separi. În perioada în care eşti separat, mergi la consiliere. Atunci când divorţezi, în funcţie de situaţia fiecăruia dintre cei doi soţi, există în continuare responsabilităţi. În România, un bărbat poate cere partajarea apartamentului de două camere în care locuiesc fosta soţie şi copilul lor. Femeia e obligată să vândă casa şi să-i dea jumătate din bani. Femeia şi copilul rămân pe drumuri. Bărbatul cu pricina îşi cumpără o maşină nouă, de valoarea jumătăţii din casa în care i-au locuit fosta soţie şi copilul. Pe acel bărbat nu-l interesează unde va locui copilul. El are drepturi. Şi potrivit legii, e ok.

Părintele care îşi părăseşte copilul are doar drepturi, obligaţiile lui sunt formale, nu există pedepse împotriva părintelui ce-şi abandonează copilul în fapt, nu şi de drept.

Mii de copii abandonaţi de părinţi se pierd în sistem şi nu pot fi adoptaţi, pentru că potrivit legii, interesul superior al copilului e să crească în familia biologică. Nu contează că mama şi tata l-au lăsat la pubelă sau l-au abandonat în spital. Ei au drepturi. Oameni care nu pot avea copii, dar tânjesc să adopte un copil, n-au cum să ofere o casă, masă, dragoste şi atenţie acestor copii, fără să le ţâţâie fundul că “naturala” va veni la uşa lor să le ceară bani, sau, mai rău, să le ia copilul. Un tată ce pierde custodia copilului său, dar nu-şi respectă obligaţiile financiare de plată a unei pensii alimentare lunare, nu poate fi constrâns decât prin cerere de executare silită a bunurilor personale. Dacă tatăl nu munceşte, nu are venituri, nu poate fi obligat nici să se angajeze, nici să se ducă la psiholog. Nu există instrumente legale de constrângere. Nu există.

Părinţii au doar obligaţii faţă de copii. Copiii au posibilitatea să-şi raporteze părinţii la poliţie.

Copiii sunt învăţaţi de la şcoală că au drepturi. Copiilor li se dau numere de telefon la care pot suna dacă sunt abuzaţi sau se simt în pericol. Copiii nu cunosc şi nu-şi asumă nici un fel de obligaţie. Puţini copii îşi ajută părinţii. Puţini copii fac ceva pentru ei înşişi. Cei mai mulţi dintre adolescenţi nu cunosc valoarea banului, nu au idee despre timpul în care banii se câştigă şi nici nu-şi pun problema că ar putea face ceva, orice, ca să câştige bani. Copiii şi adolescenţii consideră că totul li se cuvine. Pentru că ăsta e mesajul care li se transmite din toate părţile. De la bunici, până la ONG-uri.

Şi vin şi-ntreb câteva lucruri:

În condiţiile în care familiile se întemeiază atât de greu şi se sparg atât de uşor, ce şanse mai are familia să existe?

Boul care trage, părintele care NU pleacă, ăla care doarme 5 ore pe noapte ca fi-su să poată pleca în tabără în Franţa şi să aibă Iphone că aşa au toţi copiii, el ce drepturi are?

Cine ne apără de copiii noştri?

Cine ne apără pe unii de alţii?

Astea au fost pietrele mele. Vă rog să le scoateţi din apă, că sunteţi cu mai multă minte decât nebunul.

(foto: Lorand Peli)