Posts Tagged ‘La treizeci’

Nu știu câte dintre noi, mamele, mai avem conștiința propriei fragilități și a propriei umanități.

Știam că maternitatea este ceva ce te schimbă pentru totdeauna. Scoate din tine ce e mai bun. Scoate însă din unele dintre noi și ce e mai rău și un anumit sentiment de superioritate. Creează falsa impresie că suntem mici Dumnezei peste lumea copiilor noștri. Că fără noi, lumea lor stă-n loc. Că fără noi, ei dispar ca ființă. Și ca mici Dumnezei ce suntem, ne simțim direct responsabile pentru bunăstarea tuturor copiilor lumii, la modul general vorbind, și a tuturor copiilor la care avem acces într-un fel sau altul.

Trist și neadevărat.

Există È™i altfel decât “my way”. Mamele sunt oameni. Sunt niÈ™te oameni speciali, cu o coardă foarte sensibilă. E foarte uÈ™or să faci o mamă să simtă brusc pe umerii ei povara unei vinovății cât o întreagă planetă. S-o faci să se simtă un om rău, periculos pentru propriul copil, nepotrivită pentru rolul de părinte. S-o pui la zid È™i să o-nvineÈ›eÈ™ti cu cuvinte pe care sigur n-o să le uite prea curând, pentru că, nu-i aÈ™a, lipsa de somn îți ascute simÈ›urile. Nu e de mirare că atâtea dintre noi, după primul copil, scuipăm în sân È™i ne jurăm precum corbul, nevermore. Pentru că e greu. E greu să alăptezi, e greu să înveÈ›i copilul să doarmă, e greu să-l obiÈ™nuieÈ™ti cu mâncarea, e greu să-l înveÈ›i să meargă, să vorbească, să stea frumos la masă, să È›ină cuÈ›itul cu dreapta È™i furculiÈ›a cu stânga, să nu-È™i È™teargă mucii cu mâneca. E greu. Și dacă prima oară, când tocmai ai apucat să iei o gură de aer, vine cineva la tine (eventual cu state mai vechi în ale mămicitului) È™i-È›i spune că gura ta de aer tocmai i-a scurtat copilului TÄ‚U È™ansa de a intra vreodată la Oxford È™i a trăi ca om împlinit, atunci îți trece de făcut copii.

E greșit să te porți așa cu o altă ființă care, ca și tine, a trecut prin durerile sarcinii, durerile facerii, durerile post-facerii. E inuman.

Și dacă nu vă va plăcea vreodată ce citiți aici, dacă va fi contrar concepțiilor voastre, dacă vă va lăsa senzația că v-ați pricepe mai bine decât mine la a-mi crește mie copiii, vă rog respectuos să nu mă puneți la zidul meu, să nu mă învinețiți cu vorbe, pentru că, știți ce, am mai trecut o dată prin asta și n-am să cer voie nimănui să-mi culc copiii la șapte, dacă eu așa cred că e bine.

Toate mamele știu că e bine să-ți alăptezi copilul. Toate știu că nu e bine să-l lași să plângă până răgușește. Toate vor să aibă copii fericiți și mulțumiți. Toate fac tot ce pot ELE pentru copiii Lor.

Interesant ar fi de aflat ce fel de relație au cu mama lor acelea dintre mame care știu ele mai bine și militează pentru o metodă sau alta.

Eu n-am o relație cu mama mea. Am o relație cu mama mea vitregă. Încerc s-o cresc pe Irina, nu să mă cresc pe mine, reloaded, așa cum cred eu că ar fi trebuit să mă fi crescut cineva pe mine. Pentru că eu sunt eu și Irina e Irina, Lia e Lia, suntem persoane diferite, cu nevoi diferite. Dacă e să mă judece cineva, doar Lia și Irina au dreptul să mă judece, când vor fi mari, după ce vor fi mame.

Live and let live.

Căci zis-a Dumnezeu spre Îngerul meu:

- O vezi pe fata asta?

- Da, Doamne!

- E fată bună, dar se repede. Am un plan cu dânsa, nu-Å£i spun care. Până atunci, ia aminte… Să n-o laÅŸi să crape, dar nici să nu-i netezeÅŸti prea tare calea. Dă-i exact cât să nu moară. Ai de grijă, însă, până învaţă despre răbdare, deschide-i uÅŸi, mai sparge câte un geam să nu se sufoce, ÅŸi vezi! Nu cumva s-o laÅŸi să se scufunde. Când e gata să deie ochii peste cap, trage-o repede afară de chică ÅŸi pune-o biniÅŸor pe mal.

- Da, Doamne, Facă-se voia Ta, precum în Cer aÅŸa ÅŸi pre Pământ, a rostit ÃŽngerul replica standard ÅŸi-a luat-o biniÅŸor spre BucureÅŸti…

Există oameni care sunt lângă mine de ani de zile. În special Prietena Mea, cea care de ani de zile mă ţine la suprafaţă, uneori de păr, alteori de vârful degetelor mele alunecoase, cel mai des mă apucă zdravăn de mână şi atunci ştiu că nu-s chiar singură pe lume şi că Dumnezeu mă iubeşte. Am tot ce îmi trebuie ca să fac ceea ce vreau. Am tot ce vreau ca să fac ceea ce trebuie. Dar se pare că lecţia mea cea mai importantă în această viaţă e să-nvăţ să-mi temperez vulcanismele, să învăţ aşteptarea răbdătoare, să nu mai pun carul înaintea boilor, să nu mai jelesc copilul de sub drobul de sare. Şi să rămân cu mintea trează, mereu trează.

Mă bântuie de vreun an de zile gândul că există o mică posibilitate să fi ratat deja marile trenuri ce-au trecut ÅŸuierând prin viaÅ£a mea. Nu ÅŸtiu exact unde există o fractură în gândirea-mi, poate din cauza haosului în care trăiesc de mai bine de cinci ani, haos dorit, asumat, consumat până la supradoză, haos din pricina căruia fac greÅŸeli nepermise pentru un om relativ îmbătrânit în ale meseriei. Sunt genul de persoană care se rătăceÅŸte într-o cameră aranjată ca la carte, dar e capabilă să găsească un anume obiect în harababura familiară, ba mai multe, se ÅŸi mândreÅŸte cu asta. Uneori e destul să refac în minte traseul anterior ca să-mi găsesc cheile sau o anume hârtie de care am nevoie acum, dar pe care n-am mai pus mâna de luni de zile. Mă gândesc intens la obiecte ÅŸi le “chem” în minte: “unde eÅŸti, certificatule?” zic ÅŸi după vreo treizeci de secunde, sau minute, sau cine ÅŸtie, poate după trei ore, certificatul apare.

Aşa am identificat o periuţă de dinţi ce dispăruse nemotivat de la locul ei, deşi era foarte importantă, acolo, la locul ei, pentru că simboliza o prezenţă, simbol de care eu şi alţii avem nevoie ca de aer. Am văzut-o, pusă cuminte în cutia ei de plastic, lăsată într-un anume dulap, semn al trecerii, cui al lui Pepelea fără de care echilibrul fragil al minţii mele s-ar face cioburi în mai puţin de zece secunde.

Şi totuşi, vine o vreme când nu mai poţi trăi în haos. Când prea multe semne ai că e momentul să creşti, să te maturizezi, să te opreşti puţin din mişcarea browniană, să te gândeşti de ce e haos? Chiar nu poţi trăi altfel, decât aşa, de la o zi la alta, mereu întrebându-te, oare mâine ce are să mi se întâmple, mizând la nesfârşit pe faptul că acolo Sus, cineva te iubeşte? Când o să începi să vezi semnele?

Semnul 1: Mind like water

“Nu trebuie să fii prizonierul propriilor tale gânduri. Oamenii au prostul obicei să se complacă în postura de victimă, e mai uÅŸor să te plângi decât să faci ceva ca să schimbi situaÅ£ia, nu-i aÅŸa?” zice Prietena Mea, turnându-mi încă o cană de cafea. “Staaai ÅŸi te agăţi de trecut, tot macini ce-a fost ÅŸi de ce, cât de adânc te-a durut, cât de nemeritat e ce Å£i s-a întâmplat, ÅŸi faci asta în mers, în somn, la muncă, sub duÅŸ, tot macini ca o moară stricată răul ÅŸi relele. ÃŽn loc să te opreÅŸti ÅŸi să zici “ok, ce-a fost rău? De ce a fost rău? Cum puteam evita asta? Ce învăţ de aici?” ÅŸi după ce-Å£i răspunzi la întrebări, să te scuturi ÅŸi să mergi mai departe. Lucrurile sunt simple, doar oamenii le fac complicate… Tu singură te programezi mental pentru eÅŸec ÅŸi durere”. Are dreptate? Are. Te recunoÅŸti? Eu da.

Semnul 2: Eşti ce gândeşti

La sfârÅŸitul lui august m-am întâlnit cu un vechi prieten. ÃŽl consider prieten, pentru că mi-a marcat alegerile de viaţă înainte să ÅŸtiu exact pe ce lume trăiesc. Am ales să fac radio pentru că aÅŸa mi-a zis Vocea, nu, nu glumesc, am auzit o voce la radio. Spunea chestii banale sau sângeroase, greve, cursul dolarului, noi HG-uri ÅŸi OUG-uri, care la vârsta pe care o aveam pe atunci (vreo 18 ani) nu însemnau nimic. Dar avea un timbru extraordinar, care în mintea mea suna într-un anume fel, aproape perfect, era o voce de Radio, calmă, plină, liniÅŸtitoare, în ciuda grozăviilor pe care le citea de pe foi, credeam ce-mi spunea dincolo de cuvinte, era o prezenţă constantă, plăcută, acolo la fiecare “fix” uneori ÅŸi la “ÅŸi jumate”.

Atunci m-am hotărât că am să lucrez la Radio. Din pricina acelei voci. Åži uite-mă, anul ăsta se împlinesc 10 ani de când lucrez cu acte în regulă, la un post de radio special, unde astăzi sunt ÅŸi eu printre Voci. Acele Voci care dau o identitate postului, vocile pe care le recunoÅŸti chit că nu ÅŸtii exact cum le cheamă, cum arată, dar îţi dau o senzaÅ£ie de bine când le auzi. Nici nu mai contează cum arată Vocea în realitate, o auzi, îţi place, începi să te obiÅŸnuieÅŸti cu ea, apoi o cauÅ£i, te uiÅ£i în grila de programe ÅŸi zici aha! deci luni! Åži luni dai pe postul ăla, pe care altfel poate nu-l asculÅ£i, pentru că, de fapt, tu nu informaÅ£ia o cauÅ£i, ci starea, starea de bine pe care Å£i-o imprimă vocea…

Ei, Vocea pe care am auzit-o eu la 18 ani a intrat în carne ÅŸi oase în viaÅ£a mea acum 2 ani. Eram nefericită. “Nu mai pot, nu am timp, nu văd nicio ieÅŸire, n-am ales bine, nu ÅŸtiu ce să fac, nu mai cred că se poate schimba nimic.”

El m-a privit ÅŸi a zis: “Tu te auzi? Tot ce spui începe cu NU. Tu atragi în mod constant nefericirea… Trebuie să-Å£i schimbi modul de a vedea lucrurile. Singură îţi baÅ£i cuie în talpă.”

Găleata cu apă rece mi s-a scurs rapid pe bombeu. Suna cunoscut. Cine mi-a mai spus mie asta, mă întrebam pe drumul spre casa mea care nu-mi mai plăcea foarte tare, spre omul care nici nu mai observa dacă vin sau nu… Aha, mi-amintesc, eram la ea în bucătărie ÅŸi tocmai îmi turna a treia cană de cafea. Oare de ce nu ascult niciodată ce mi se spune de ani de zile? Ce atâta grabă, spre ce alerg, ce mă tot plâng?

Semnul 3: Tu trebuie să scrii.

Acum o săptămână, pe când puneam cap la cap portofoliul, discutând cu adminul noului meu site ce facem şi cum facem, dându-i să citească ba una, ba alta, mi-a zis aşa, pe la vreo trei dimineaţa: Ada, tu trebuie să scrii. Trebuie doar să te aşezi şi să scrii, pentru femei, pentru fetiţe, trebuie să scrii.

Ce poate gâdila mai tare orgoliul unui om de radio decât să-i spui că are o voce specială? Să-i spui că mai şi scrie minunat pe deasupra. Aşa că, am zâmbit în întuneric, am oftat şi-am zis da, într-o zi, cine ştie, după ce mă aşez, când oi avea linişte şi un bărbat bun lângă mine, unul care să înţeleagă că a scrie presupune un colţ numai al tău şi disciplină şi nopţi dormite.

Apoi am reîntâlnit o femeie specială. Specială pentru că mă citeÅŸte de mult timp, specială pentru că într-un moment cheie din viaÅ£a ei m-a întrebat ceva ÅŸi eu am încercat să-i răspund ÅŸi se pare că, deÅŸi n-o cunoÅŸteam decât din mail-uri, alea câteva rânduri pe care i le-am trimis, i-au fost de folos. Am reîntâlnit-o mai întâi pe Facebook, ea mi-a retrimis mail-ul cu pricina, te recunoÅŸti. m-a întrebat ÅŸi-am zis pfff ce frumos scriam înainte ÅŸi am oftat. Hai să bem o cafea mi-a spus, tu ÅŸtii că suntem în aceeaÅŸi clădire? Sună-mă!. “Tu trebuie să scrii ÅŸi altceva nu doar despre Irina, e frumos ce scrii despre ea, dar înainte scriai excelent, nu e păcat?” mi-a spus la capătul a douăzeci de minute în care am vorbit despre castelele mele din Spania ÅŸi despre ce ciudată e viaÅ£a.

Prea mult. Prea mulÅ£i mesageri care spun acelaÅŸi lucru: It’s time to get things done.

În septembrie anul ăsta am pus un pariu. Că voi ieşi din haos. Că voi face ordine. Că voi începe pe dinăuntru şi voi continua cu toate învelişurile mele exterioare: cum mă îmbrac, cum mă prezint, ce impresie las, cum vorbesc, cum ascult, cum arăt, cum e aerul din jurul meu, cum arată casa mea, maşina mea, şi nu în cele din urmă, cum e Ea.E sănătoasă?E veselă? Mă ascultă? Ştie să se poarte cu ceilalţi? E bună cu cei mai mici? E respectuoasă cu cei mai mari? Pricepe ea pe ce lume trăieşte şi de ce suntem aşa cum suntem?

Am un plan, vă zic, o să vedeţi. Planul meu mă va ajuta să depăşesc mai multe crize: pe cea de timp, pe cea financiară, pe cea sentimentală, pe cea interioară. Şi ca să meargă, lucrurile trebuie să fie făcute. În ordinea priorităţilor, ca la carte, în funcţie de cât de urgentă e sau nu e o treabă. Cu lista. Cu calendar. Cu organizare. Cu respectarea termenelor. Cu tenacitatea chinezului bătrân ce pictează tablouri pe boabe de orez.

Şi totul va fi bine, pentru că, aşa cum spuneam mai sus, am tot ce-mi trebuie ca să fac ceea ce vreau. Am tot ce vreau ca să fac ceea ce trebuie.