Posts Tagged ‘jurnal de vacanţă’

În acest week-end am dus-o pe Irina în satul în care mi-am petrecut câteva vacanţe de vară, în casa unor oameni buni ca pâinea caldă, care au considerat mereu că unde mănâncă 4 copii, încape şi al cincilea la masă.

Verii mei – nici nu mai ÅŸtiu de-a câta spiţă- au fost tribul meu de indieni, camarazii de arme (prin asta înÅ£elegându-se orice, de la vătrai la beÅ£e adunate de prin curte) în războaie inegale, mari contra mici, partenerii mei de discotecă ÅŸi de film la căminul cultural. Nu mai ÅŸtiu câte veri am fost acolo, probabil 3 sau 4, dar orice călătorie la Å£ară era prilej de mare bucurie. Eram cinci. Marian, Olimpia ÅŸi cu mine în tabăra celor mari, Ovidiu ÅŸi Marcel în tabăra celor mici. De Ovidiu nu ne prea puteam atinge, era aproape de vârsta mea, dar Marcel era ciuca bătăilor. Nu că s-ar fi lăsat mai prejos, dar eram 3 la 1 de cele mai multe ori ÅŸi când puneam mâna pe dânsul, îi mergeau fulgii. ÃŽn apărarea mea nu pot să spun decât că atâta minte aveam ÅŸi că Marcelică o căuta cu lumânarea ÅŸi era capabil să lovească simultan cu mâinile ÅŸi picioarele.

Eram cinci, singuri acasă, de dimineaţă până venea Tanti Maria acasă de la câmp. N-aveam ce căuta pe uliţă, mai ales noi, fetele. Åži fiecare avea treaba lui. Marcelică răspundea de păsări, Ovidiu de oi, Marian se ocupa de porci ÅŸi de cai ÅŸi prelua ÅŸi vaca seara, când se-ntorcea de la păscut. Noi luam casa ÅŸi curtea la măturat, dintr-un capăt la altul, să nu fie frunză pe jos ÅŸi fir de praf, din bucătărie ÅŸi până în camerele bune, de la drum. Dar dimineÅ£ile începeau cu lapte cu pâine sau colărezi, servite la înălÅ£ime, pe craca de viÅŸin de deasupra patului lăsat la umbră. Câte trei ne-nghesuiam pe cracă, precum ciorile ÅŸi de gura noastră se speriau ÅŸi pisicile, mereu prea multe prin curte. La prânz, o farfurie de ciorbă, niÅŸte brânză scoasă de la borcan, o roÅŸie, un castravete  ÅŸi o ceapă mare – luate din grădină, în ordinea în care se coceau, câte un coltuc de pâine sau un drob de mămăligă.

Zilele treceau fără să apucăm vreodată să ne plictisim. Seara, când apărea Nea Mitică de la Brigada de Tractoare, ne aliniam ÅŸi începea raportul. Ä‚la a făcut, ăla n-a făcut, celălalt a zis… După judecată, cine fusese cuminte ieÅŸea la drum. Cine nu, nu vedea uliÅ£a. Sâmbăta ÅŸi duminica aveam voie la film sau la discotecă, după cum ne era vârsta.

E o perioadă frumoasă a copilăriei mele. Azi n-a mai rămas în sat decât Olimpia. Toţi băieţii sunt plecaţi la muncă, în Franţa, în Spania, să-şi ridice casele. Poate vin de Crăciun. Copiii Olimpiei sunt singurii care le mai intră în casă celor doi. Paul şi Costică. Unul gata de liceu, altul abia intrat în clasa 1.

Irina a gustat doar o zecime din bucuriile de altădată. Dar ochii ei, zâmbetul ei, bujorii din obraji, privirile când s-a dat jos din căruţă, pofta cu care a băut lapte proaspăt muls, toate astea sunt pentru mine amintiri la fel de frumoase ca acelea din copilăria mea. A fost aventura vieţii ei, când Nea Mitică a urcat-o în tractor şi a plimbat-o până la poartă şi înapoi, când le-a făcut un foc ei şi lui Costică, apoi când tanti Maria a luat-o să mulgă vaca şi să dea boabe păsărilor de curte.

N-am s-o uit cum a alergat după mine, cu lacrimi în ochi şi strigându-mă din toate puterile, când s-a speriat că plec şi-o las acolo, deşi o invitasem să meargă cu mine, să vedem casa Olimpiei. Spusese că rămâne la desene, dăduse de căldura sobei şi nici nu se trezise prea bine din somnul de după-amiază, aşa că nu ştiu ce a înţeles, dar n-am apucat să ajung la poartă şi a alergat să mă ajungă din urmă, ca niciodată până acum. Am luat-o în braţe şi am strâns-o la mine, am ridicat-o, uitasem că nu e prea înţelept să ridic fetiţe de 20 de kilograme în săptămâna 16 de sarcină, dar frica sinceră din ochii ei m-a făcut să uit de mine.

Duminică dimineaÅ£a, Paul l-a înhămat pe calul DănuÅ£ ÅŸi a condus-o pe domniÅŸoara prin tot satul, de la un capăt la altul. Tanti Maria a proptit-o între cei doi băieÅ£i pe capra căruÅ£ei ÅŸi a dat-o în grija celui mare. ÃŽi râdeau ochii a mirare când s-a dat jos, mari cât farfurioarele ÅŸi luminoÅŸi, o copleÅŸise plimbarea ÅŸi atenÅ£ia băieÅ£ilor. Nu i-am făcut poză, dar o să mi-o amintesc mereu, aÅŸa cum n-am s-o uit cum îşi strângea la piept comoara de nuci, cu o săptămână în urmă, când a auzit că a venit vremea de plecare. Erau ale ei, ea le culesese, pentru Buni, să le pună la cozonac. De jucării uitase, dar nucile, nucile nu cumva să le fi lăsat în sacoÅŸa cu mere, că doar muncise pentru ele…

Sunt imagini de-ale Irinei pe care nu am cum să le uit, atât de frumoasă este, atât de copiliţă şi de bună. Şi-mi dau seama că în curând va creşte, se va domnişori şi altele vor fi bucuriile şi întristările.

Ne-am întors bronzaţi de soarele de toamnă, încărcaţi cu doar un sfert din ce a vrut tanti Maria să ne înghesuie în portbagaj. Şi cu promisiunea că Irina se va duce la vară, măcar 2-3 săptămâni.

Bucuria cea mai mare a mamei a fost un tuci mic cu coadă, în care, în sfârşit, poate prăji cartofi pe placul inimii familiei. Nu e nou, dar e bun, a fost frecat temeinic cu peria de sârmă şi dăruit cu toată dragostea pe care Tanti Maria a putut s-o pună între sticlele de suc de roşii şi cele de must. Acasă, adunaţi în jurul mesei, am dat noroc şi ne-am urat când ne-o fi mai rău, aşa să ne fie. Suntem împreună, nu ne lipseşte nimic esenţial, ne avem unii pe alţii, oameni care ne aşteaptă şi oameni pe care-i aşteptăm, vizite de făcut, locuri de văzut, concerte de ascultat şi de fotografiat, drumuri bune înainte şi numai gânduri frumoase.

Irina mi-a dăruit un desen la sfârÅŸitul zilei. Nu vă miraÅ£i că noi, fetele, avem trei ochi, doar vă amintiÅ£i că mamele au un ochi magic în frunte… Important e că ÅŸi-n desenul Irinei e soare ÅŸi zâmbim. E ÅŸi bebe Li pe acolo. Voi ce-aÅ£i făcut în week-end?

N-am mai ajuns ieri la Babele. Băiatul gazdei (unul dintre ei, trebuie să scriu într-o zi despre gazda noastră) ne-a sfătuit să ne băgăm minÅ£ile în cap. Era “cam” ceaţă, în sensul că muntele nu mai avea vârf, dar eu sunt optimistă. Atât de optimistă că am zis, lasă, se ridică până ajungem noi acolo, va fi bine. Băiatula acesta, Petre, pe la vre40 de ani aÅŸa, presupun însă că se cunoaÅŸte mai bine cu muntele decât mine, ÅŸi-a zis nu,  veÅ£i sta foarte mult la telecabină ÅŸi sus nu veÅ£i vedea nimic.

Irina are 5 ani. Pentru ea, Babele alea sunt de fapt niÅŸte pietre. Importantă, cred eu, e călătoria. Trezitul de dimineaţă, făcutul rucsack-ului, drumul până la telecabină ÅŸi cel cu telecabina, aerul neobiÅŸnuit de tare ÅŸi alte asemenea mici amănunte. Ea nu e încă precum mumă-sa, care atunci când a ajuns la Stonehenge ÅŸi i s-a spus “eh, în definitiv sunt doar niÅŸte bolovani” era să facă apoplexie. Petre a zis lasă, vă treziÅ£i mâine la 7, luaÅ£i pacheÅ£elul ÅŸi vă duc eu până la telecabină, dacă mă gândesc bine aÅŸ putea să vă duc chiar până la Babele cu maÅŸina. Nu suna rău. Excursia la Babele s-a amânat.

Acestea fiind datele problemei, ne-am fâţâit prin Buşteni, încercând în zadar să aflăm de ce Vodafone ne-a încasat banii de pe card pentru reîncărcarea cartelei, dar minutele nu ni le-a dat neam. E foarte complicat, cică ar trebui să-i sunăm pe ăia de la Gecad, că EI sunt de vină că au tras banii de pe card. N-oi şti eu multe despre tranzacţii de genul ăsta, dar impresia mea e că buba totuşi la Vodafone se coace. Mai aştept.

Ne-am dus aşadar la cafea, la familia U. Sofia ne-a făcut inele de iarbă, eu am mai stat o ţâră la masa din bucătărie, cu ochii la vălătucii de nori ce se-nvolburau pe cruce şi după o vreme, destul de scurtă, ne-am întors la cămăruţa noastră. Nici restul zilei n-a fost mult mai palpitant. Dar noaptea! Noaptea a fost ceva de speriat. Ştiţi cum curgea azi noapte apa pe strada noastră? Ce fulgere şi ce tunete, ce răpăială pe acoperişul casei de lângă noi? A fost o ploaie grozavă. Mă aşteptam să mă trezesc iar cu un munte neguros. Când colo, pe fereastra noastră dinspre munte (da, cea de la baie) se vede doar un abur uşor şi un cer senin şi soare pe creste. Dar nici azi nu mergem la Babele. Mi s-a şoptit că poate în octombrie vom reuşi să organizăm o expediţie cu mai mulţi copii şi-atunci ce-ar fi să am răbdare încă puţin?

Bine. Am răbdare. De exemplu, azi, nu mai fac nimic. Azi stăm.

Din motive obiective, pe 3 august trebuia să fiu în Bucureşti. După o zi întreagă de alergat, trântit pe jos, îmbrâncit, ţipat, lacrimi, îmbrăţişări, împungeri, alte lacrimi, şuturi şi palme (că aşa se joacă la vârsta asta copiii) ne-am desprins cu părere de rău de Gheorghe şi Sofia. Fetele şi-au jurat credinţă eternă şi şi-au promis că se revăd miercuri, cât mai repede.

Toate trenurile care merg pe Valea Prahovei au întârziere, aşa că am aşteptat cuminţi pe peron. Irina a căpătat un tub cu soluţie de baloane de la nişte tineri şi i-a umplut de detergent plutitor pe toţi cei ce aşteptau cu noi trenul. N-a protestat nimeni.

Am avut întârziere o oră. Dar călătoria a fost plăcută, deşi am venit la clasa a doua ne-am bucurat de aer condiţionat şi de prăjiturile unei bunici ce venea de la Satu Mare şi nu mai avea răbdare să ajungă la Bucureşti. Irina s-a uitat la două filme şi mami a vorbit etern la telefon. Să vă mai spun că am avut bar în vagon? Şi că am băut o cafea onorabilă de cinci lei cincizeci?

Am ajuns la Bucureşti şi am primit aerul fierbinte şi umed ca pe un pumn în faţă. Irina m-a pus să jur că ne întoarcem la munte. Am jurat. Deci, azi, 3 august, sunt în Capitală. De miercuri, înapoi unde se poate respira.

Se întreba cineva azi pe twitter dacă e cazul să ştergem Buşteniul de pe hartă. Se circulă greu, DN1 (the Road to Hell) e super aglomerat în perioada asta şi la Buşteni chiar e o problemă. Aş vrea să ştergem Buşteniul, da, să-mi rămână doar mie. E prea frumos, ca s-o citez pe Irina. Şi soarele, la Buşteni, nu e duşmănos.

După somnul de prânz al Irinei am descoperit că locuim într-un hotel bântuit de fantome orange care fac “muuu” ÅŸi merg precum zombie, dar se liniÅŸtesc repede dacă le momeÅŸti cu napolitane. A durat cam trei minute să o conving să revină la forma umană, dar am reuÅŸit să capturez în poză dovada faptului că fantomele orange există ÅŸi pot fi momite cu napolitane. Am zis.

Aveam întâlnirea de după-amiază cu Sofia ÅŸi Gheo, tatăl lor mă momise la o cafea, aÅŸ fi băut una, recunosc, dar Ana era în tren ÅŸi spusese că a trecut de Comarnic, deci speram să nu aibă întârziere. Mi-am făcut calculul că ajungem nu foarte târziu ÅŸi la întâlnire, aÅŸa că am luat-o spre gară. Deja drumul până în centru ÅŸi înapoi ni se pare floare la ureche, aÅŸa se întâmplă cu cărările bătute.  Am ajuns chiar la fix la gară, promiţându-i că luăm soluÅ£ie de baloane la întoarcere, ca să nu se agite, chiar discutasem cu doamna de la care cumpărasem ÅŸi cu o zi în urmă cu trei lei, să ne pună trei tuburi deoparte, plănuiam un concurs de baloane de săpun pentru mai târziu. ÃŽn gară am aflat însă că trenul are întârziere (toate trenurile care merg pe Valea Prahovei întârzie măcar o oră, se lucrează zdravăn pe traseu, nu e moft) aÅŸa că ne-am căutat de lucru încă patruzeci ÅŸi ceva de minute. Prilej cu care Irina s-a dat cu ATV-ul de jucărie prin parcul oraÅŸului (3 lei tura de parc, cam cât piaÅ£a Universităţii, la fântână…) ÅŸi am descoperit că la librăria de lângă gară soluÅ£ia de baloane costă 1 leu, deci, luaÅ£i aminte, există preÅ£uri pentru turiÅŸti ÅŸi preÅ£uri pentru cunoscători.

Am pornit în formaţie completă spre Sofia şi Gheo, dar am fost deturnaţi la colţ de gaşca de cu o seară înainte, care la vederea Irinei a izbucnit în urale de necrezut după o prietenie lungă de nici 24 de ore. Am rămas pe străduţa ce dă spre pădure, judecător de pace între cinci căpriţe şi-un băiat dolofan, cu prinţesa Denisa, în vârstă de patru ani, pe post de protejata tuturor. Gheo nu se vedea pe nicăieri, avea să apară mult mai târziu.

ÃŽn calitate de judecător de pace a trebuit să rezolv un conflict iminent între gaÅŸca de la BucureÅŸti ÅŸi băştinaÅŸi ÅŸi-am reuÅŸit să dezamorsez situaÅ£ia propunându-le să tragă la sorÅ£i cine e ÅŸeful, ÅŸi ÅŸeful să se schimbe la fiecare 15 minute. Nu am avut cum să nu triÅŸez, am profitat cu neruÅŸinare de faptul că ei nu prea au noÅ£iunea timpului, aÅŸa că am schimbat de fapt ÅŸeful la fiecare 10 minute, ca apoi să reduc perioada de domnie absolută la cinci minute. Până să ajungă ÅŸi băiatul (îmi scapă numele) la putere, deja gaÅŸca se cam spărsese, unele fete fuseseră chemate pe la casele lor, prinÅ£esa Denisa era fascinată de “bauanele” cu care încercam să-l Å£in ocupat pe Gheo, cât se dusese tata la colÅ£, să rezolve criza scutecelor de unică folosinţă. Gheo se entuziasmează când nimereÅŸte să le spargă ÅŸi toată bucuria asta costă 1 leu, aviz mamelor care nu mai ÅŸtiu cum să-ÅŸi distreze pruncii.

Am rămas de pomină cu “bauanele”, tot drumul până la vila în care stăm copiii au făcut baloane de săpun, iar azi dimineaţă, când m-a văzut, în loc de bună dimineaÅ£a, Gheo a zis “Veau bauane”. “Tu crezi că eu sunt  fabrică de bauane?” l-am întrebat. Cu toată sinceritatea din lume, el a răspuns “Da”. A trebuit să trecem peste momentul de sevraj, am vizitat camera Sofiei ÅŸi l-am rugat să-mi facă un castel. A fost de acord. ÃŽntre timp, fetele se apucaseră de desenat. Irina nu mai desenează decât curcubee, e comod, simplu ÅŸi colorat, nici nu durează mult. Era fascinată de patul suspendat în care doarme Sofia ÅŸi până nu s-a cocoÅ£at ÅŸi ea la etaj, nu s-a lăsat. Sofia e însă un artist serios, s-a apucat să deseneze un peisaj de vară, pe care l-a lăsat neterminat cam cu jumătate de inimă, chiar dacă i-a luat doar 2 secunde ca să se hotărască să iasă cu noi.

Azi am reuşit să beau şi eu o cafea adevărată, la ibric, dozată corect, din căni de uriaş, privind spre munte, de la fereastra Sofiei şi a lui Gheo. Superbă privelişte, nu m-aş mai fi desprins de-acolo. Dar ne chema muntele.

Am pornit tot din poieniÅ£a de după barieră. De data asta, am luat-o pe drumul spre Gura Diham. Nu vă închipuiÅ£i că am ÅŸi ajuns la Gura Diham, doar am mers prin altfel de pădure decât ieri, pe poteci umblate dar nepietruite, coborând văi abrupte de-mi stătea inima când vedeam cum se duce Gheorghe cu fruntea înainte. Fetele au Å£inut musai să se fotografieze pe o stâncă acoperită de muÅŸchi, ÅŸoricelul nu s-a lăsat nici el “Veau ÅŸiiiiiooooo”, aÅŸa că ne-am lungit până am rămas fără baterii în aparat. Am făcut popas într-o poiană lângă DN1, unde am deschis o tarabă ad-hoc de împletit coroniÅ£e ÅŸi brăţări. A lui Gheo a ieÅŸit cea mai frumoasă pentru că am împletit-o la final, când deja îmi intrasem în mână. Pe drumul înapoi spre casă, Gheorghe a reuÅŸit să intre iar cu ambele ghetuÅ£e în apă. S-a lăsat rău, ca să citez un cântec de pe vremea mea, dar am depăşit cu bine momentul.

M-am văicărit din toate puterile când m-am trezit în faţa pantei pe care o aveam de urcat. Irina m-a ţinut de mână o bună bucată de vreme.

- Nu vreau să mori, mami, încă mai am nevoie de tine…

- Şi când n-o să mai ai nevoie, ce-o să faci? Mă duci la gunoi?

- Nu! O să am grijă de tine.

- Ai să-mi dai şi mie un pahar cu apă?

- Da! Åži-o cafea!

- Ştii tu să faci cafea?

- Da. Se pune o cană cu apă, două linguriÅ£e de cafea…

- Pune trei, să iasă bună.

- Bine, trei de cafea, pe urmă se pun două de zahăr, pe urmă se pune pe foc ÅŸi se fierbe. Åži când se fierbe, se amestecă ÅŸi se mai pune o dată pe foc, dar să nu dea pe răscoale…

Nu, nu toate expresiile Irinei sunt moÅŸtenite de la mine, unele sunt ale bunicii, altele le ia de prin filmele cu Barbie. Dar un lucru e cert, va avea cine să-mi facă o cafea, la bătrâneÅ£e. Åži ce-ÅŸi poate dori mai mult o mamă? Mie mi-e de-ajuns…

[Show as slideshow]

[View with PicLens]