Posts Tagged ‘fete’

Am văzut filmul ăsta în week-end, cât a dormit Irina la prânz. N-aveam stare şi apoi auzisem despre el lucruri bune.

Dar nu e un film de sâmbătă după-amiază, nu, absolut deloc, mai ales nu e de văzut de o mamă singură, al cărei copil doarme în camera cealaltă. Pentru că nu cred că există vreo mamă capabilă să se uite la filmul acesta fără să plângă. E cu Clive Owen, Julianne Moore şi Oana Pellea. Da, Oana Pellea, pe care am văzut-o şi în “I really hate my job” şi mă întrebam “Doamne, de unde o cunosc, cum o cheamă?”…

Să revenim. 2027.  Omenirea suferă de infertilitate. Nimeni nu mai face copii. Absolut nimeni. Din nu ştiu ce motiv, imigranţii sunt adunaţi în cuşti şi expediaţi în tabere din care sunt apoi aruncaţi în ţările de origine. În haosul ăsta, o negresă de vreo 18 ani, imigrantă, deci pasibilă de o expulzare nu tocmai plăcută, rămâne însărcinată şi stă să nască.

Am privit filmul cu relativă indiferenţă până la următoarea scenă. Oana Pellea, greu de recunoscut în rolul Marishkăi, o (ce altceva?) ţigancă descurcăreaţă, vede copilul abia născut. Primul, după 18 de ani de infertilitate. Şi zice într-o română perfectă: Ai plod! Apoi se dă peste cap să o scoată pe mamă împreună cu fetiţa ei din tabăra călcată în picioare de soldaţi şi rebeli, printre gloanţe, prin foc, prin fum, mai rău ca în poezia cu Peneş Curcanul. Soldaţii văd şi ei copilul şi rămân cu gura căscată. Şi aşa, preţ de câţiva paşi, mama, copilul şi eroul reuşesc să meargă fără să fie împuşcaţi. Apoi reuşesc să urce într-o barcă spre Human Project, un fel de Green Peace, dar pe probleme de fertilitate umană. Şi Oana Pellea împinge barca şi zice, lasă, duceţi-vă voi! Să ai grijă de fată, da? ai grijă de fată!

Ei, aici am început să bocesc, de una singură, la monitor.

Pentru că m-a copleşit brusc ideea că într-o zi ar putea dispărea toţi copiii din lume. Şi lumea ar deveni foarte, foarte, foarte tăcută. La fel de tăcută ca şi casa mea, în care nu ticăia nici măcar un ceas, iar Irina dormea fără zgomot, două uşi mai încolo. Şi eu trebuie să am grijă de fată…

Nu ştiu ce ar spune un bărbat despre acest film. Dar tare mi-ar plăcea să aflu. Băieţi?

Probabil vă întrebaţi ce m-o fi apucat cu filmele. Secretul e simplu: Irina a fost la buni de sâmbătă, pentru că maman avea emisiune luni seara. Aşa că de sâmbătă Maman o ţine tot într-un film, asezonat cu chio chips, pringles, croissants, samd. N-am mâncat de cinci ani atâta junk food ca în week-end-ul ăsta, dar zău că a fost tare bine! Minus panica de sâmbătă spre duminică. A fost prima oară când mi-a fost urât în casă. Am încuiat uşa şi sus şi jos şi am lăsat ambele chei în câte o broască. HA!

Aşadar: Am revăzut “Adio, dar rămân cu tine!”

Am văzut: “Always”, “Selena” (JLO e o femeie FOARTE frumoasă), “Pleasantville”, “Căsătorie aranjată”(o prostie sinistră!) şi “The Last Mimzy”. Pe astea mi le amintesc, sigur au fost mai multe, vorbim doar de două zile.

Despre acesta din urmă vreau să vă povestesc. E pe HBO, deci e posibil să-l prindeţi. Povestesc despre ultimul Mimzy ca să vă şterg puţin oroarea cu Alegerea Sofiei.

Doi copii găsesc pe plajă… (a început bine) o cutie extraordinară care conţine diverse “jucării”. Între acestea, un iepuraş care se recomandă Mimzy, frate geamăn cu cel ţinut în braţe de Alice din ilustraţiile din cartea Through the Looking Glass.

Mimzy e ultimul din linia lui de producţie, vine din viitor şi caută ceva care poate salva rasa umană de la pieire.

Fetiţa îl înţelege pe Mimzy şi ea va fi cea care va juca rolul hotărâtor în salvarea umanităţii. Mimzy e atât de drăguţ, că aş vrea şi eu unul. E puţin creepy pentru că scoate sunete ciudate. Altfel e foarte haios, şi costă doar 59.99. De dolari. Americani. Perfect Replica, as seen in the movie!

Părinţii copiilor sunt puţin ciudaţi, dar filmul în sine e o plăcere de urmărit.

Cinci stele pentru ultimul Mimzy!

Mâine aflaţi cu ce se ocupă un copil de cinci ani scăpat în braţele bunicii preţ de trei zile. A demain!

La începutul anului, pe canalul Dolce am găsit o ofertă, foarte tentantă la prima vedere, de abonare la HBO. Am picat în capcană şi m-am abonat şi la HBO, deşi rar apuc să deschid televizorul. Cum e pauză la Lost până prin februarie, am zis, hai, măcar să am de unde alege un film, dacă m-apucă în vreo seară.

Cu toate astea, în prima după-amiază când am vrut să văd pe ce dau banii, nu m-am oprit la HBO, ci la CineStar. A fost o după-amiază în care au difuzat Sophie’s Choice şi Room with a View, unul după altul. Nu văzusem niciunul din aceste filme, doar auzisem despre ele, aşa că m-am bucurat foarte tare că, în sfârşit, văd şi eu filme de Hollywood, adevărate. Apoi mi-a trecut brusc.  Am văzut destule filme deprimante, de la “La vita e bella” până la “The Reader”, să tot consumi şerveţele. Să vă explic extremele. Dacă “La vita e Bella” a fost un film extraordinar, o inspiraţie pentru mine (la capitolul parenting), The Reader m-a enervat pur şi simplu. Era în topul celor mai deprimante filme văzute de mine. Până am dat de Sophie.

Am nimerit la Sophie’s Choice exact scena în care Sophie, mamă de doi copii, abia coborâtă din tren la Auschwitz, trebuia să aleagă, presată de un ofiţer nazist, pe care din ei îl trimite la crematoriu şi pe care în lagăr. Scena în sine durează probabil 2-3 minute, dar au fost 2-3 minute care m-au deprimat pe termen lung. Pentru că Sophie, cu fetiţa în braţe şi cu o mână pe pieptul băiatului ei mai mare, strigă: “Nu mă pune să aleg, nu pot să aleg!” dar până la urmă alege. “Ia fetiţa!”.

“Ia fetiţa” însemna de fapt “omorâţi-o pe ea, lăsaţi băiatul să trăiască.”

Fetiţa e smulsă din braţele mamei şi dusă la moarte. Plânsetele fetiţei încă îmi sună în urechi. Aproape că am simţit frica, groaza unei copile de 4-5 ani, luată de lângă mămica ei, dusă nu se ştie unde. Gândul acesta, că o mamă trebuie să aleagă care dintre copii trăieşte, indiferent de circumstanţe, gândul în sine e tare apăsător.

Despre cruzimea lui William Styron, autorul romanului care stă la baza filmului, nu mai vreau să povestim.  Eu sunt conştientă că e doar un film şi că fetiţa pe care am auzit-o plângând nu a murit, după cum Meryl Streep a fost perfect capabilă după ce a filmat această scenă să joace în comedii spumoase. Nu-s nebună. Doar că am stat mult să mă gândesc la câteva lucruri:

1. Ce fel de animal e ăla care pune o mamă să aleagă ce copil să moară acum, în favoarea celui care va muri mai târziu?

2. De ce fetiţa şi nu băiatul?

3. Cum mai trăieşte o mamă după o astfel de alegere, care de fapt nu e alegere?

Sunt întrebări retorice. Nu trebuie să răspundem la ele. După cum, dacă nu aţi văzut Sophie’s Choice, nu e musai să-l căutaţi. Se poate trăi şi fără să-l fi văzut.