Posts Tagged ‘divorÅ£’

Pun pariu că habar nu aveați. Dacă ați trecut printr-un divorț, știți deja ce importantă hârtie este sentința definitivă, sau hotărârea de divorț, în original, timbrată fiscal și legalizată. E genul de hârtie de care ai nevoie în cele mai neașteptate momente, de la refacerea actelor, la plecarea în vacanță cu copiii.

Pun pariu că nu știați că nu e de-ajuns să dețineți această sentință în minim 1 exemplar (cel mai safe e să cereți vreo cinci copii, ca să nu bateți prea des drumul până la tribunal), ci, după ce rămâne definitivă, trebuie să mergeți la biroul de căsătorii al primăriei unde a fost încheiată căsătoria cu pricina și să anunțați că acea căsnicie a fost desfăcută. Vi se eliberează un alt certificat de căsătorie, pe care se pune o ștampilă în care se specifică faptul că ați divorțat. Abia după ce radiați prima înmatriculare, sunteți din nou oameni liberi. Ca atunci când cumpărați sau vindeți o mașină.

A bon entendeur, salut!

Mă înspăimântă grozav numărul mare de familii care se destramă. Desigur, în România se trăieÈ™te de-a dreptul psihedelic, deci nu mă mir că oamenii au din ce în ce mai puÈ›ină răbdare unii cu alÈ›ii, din ce în ce mai puÈ›ină toleranță unii față de alÈ›ii, din ce în ce mai iute aleargă la avocat (sau, mai nou, la notar). Zilele pre È™i post divorÈ› sunt amare È™i greu de suportat de către toate părÈ›ile (cu excepÈ›ia celor care divorÈ›ează în vâltoarea vreunei aventuri care le-a luat minÈ›ile). Se aruncă vorbe grele (celebrul “Cine te mai ia pe tine”), se trag concluzii de neconceput cu puÈ›in timp în urmă (“Cred că, de fapt, nu m-a iubit niciodată”) se pleacă dramatic È™i iraÈ›ional la mama, cu copiii târâți de-o mână È™i geanta făcută în grabă. Oamenii se torturează unii pe alÈ›ii cu rafinament, ceea ce te face să te întrebi dacă, oare, chiar s-au iubit vreo clipă în viaÈ›a lor.

Eu nu înțeleg cum ajung familii aparent normale, cu câte doi copii, trei credite și teren pe care urmau să-și ridice casa visurilor lor, să se facă zob în decurs de câteva luni. Dar cel mai tare mă întristează atitudinea femeilor din aceste familii, care, cuprinse brusc de un fior de demnitate exacerbată, lasă tot și pleacă la mama și se jură că lor nu le mai trebuie bărbat. Mă gândesc la ce scriu acum de vinerea trecută, de când am stat de vorbă cu o femeie aflată în această situație. Dincolo de șocul psihic prin care trece și de tot procesul de negare a ultimilor 7 ani sau mai bine din viața ei, e complet debusolată și speriată de ce urmează. Pentru ea și pentru altele ca ea m-am gândit să scriu azi, pe puncte, exact cum poți ieși din mocirla destrămării familiei, fără să rămâi gol pe dinăuntru pentru eternitate.

Citeste mai departe »

Atunci când am luat hotărârea de a divorţa, am ştiut că pornesc pe un drum greu.  De aceea, am apelat la ajutor profesionist. L-am lăudat în multe rânduri pe dr. G. Ce n-am spus prea des e cât de dureros e să fii pacientul unui doctor ca G. Nu e un doctor comod, îţi dă chestii de facut, chestii nu mereu plăcute. Dar G. m-a învăţat să cer ajutor. Să nu îmi fie frică să spun că mi-e greu, că am obosit, că mă doare. M-a învăţat că am nevoie de aliaţi, că nu am dreptul să-i neg Irinei accesul la tata (aşa cum eram foarte tentată să o fac), că n-am dreptul să o rup de familia ei şi că, oricât de greu mi-ar fi mie, trebuie să îmi fac curaj să-i ofer Irinei o familie lărgită. Asta însemnând să reconstruiesc poduri incendiate cu ani de zile în urmă.

Am avut zile în care l-am urât sincer pe fostul meu soţ. Zile în care i-am dorit răul. Zile în care i-am gândit cele mai teribile sfârşituri posibile. Zile în care am vrut să dispară. G. m-a ajutat să trec peste furie, peste ranchiună, peste depresie, peste disperare.

Mi s-a întâmplat de câteva ori să nu-mi convină ce-mi spunea. Nici când mă sfătuia să mă pup în oglindă pentru toate crăcile pe care singură mi le-am tăiat de sub picioare. Nici când mi-a zis că trebuie să o rog pe Buni să mă ajute. Nici când mi-a zis că trebuie să mă împac cu cine nu pot să mă împac. Dar cel mai greu mi-a fost să înţeleg că orice copil are o singură mamă şi un singur tată. Bun, rău, absent, prezent, implicat sau deloc interesat, tata e unul. Câtă vreme e viu, ăla e tata.

Am protestat. Am spus că nu e drept. Că simplul act de a participa la concepţia unui copil nu te face părinte, nu-ţi modifică ireversibil chimia creierului, nu te condiţionează automat să nu mai poţi respira fără copilul tău. Cunosc atât de mulţi bărbaţi care îşi abandonează copiii, cunosc şi mame care nasc pui vii şi apoi dispar în neant. Dar argumentul suprem, care m-a convins, a fost acesta: Dacă îţi înveţi copilul că un părinte care nu e bun poate fi înlocuit, într-o zi nu doar Tata poate fi altcineva, ci şi Mama poate fi altă persoană. Şi, da, recunosc, gândul că Irina ar putea considera pe altcineva Mama m-a speriat.

Pe vremea mea se spunea că nu ţi-e mamă cine te face, ci aceea care te creşte. Idem despre taţi. Acum trebuie să trăiesc cu acest gând. Orice copil are o singură mamă şi un singur tată. Buni, răi, sfinţi sau ticăloşi, aşa cum sunt, mama e numai una, tata e numai unul. Ca să parafrazez un tătic celebru în blogosferă, concluzia e că tata e numai una.

Åži atunci… veÅ£i spune, înseamnă că mamele singure nu vor mai putea să-ÅŸi refacă niciodată viaÅ£a, pentru că nici un bărbat nu-l va putea înlocui pe fostul soÅ£ în mintea copilului. Ce ÅŸanse are un alt bărbat să se integreze într-o familie hibrid în aceste condiÅ£ii?

Dacă acceptă că biologic şi logic pentru mintea unui copil mic, de vârsta Irinei, nu are cum să fie tata, are şanse, spune G. Pentru un copil atât de mic e important să existe adulţi apropiaţi în viaţa lui, adulţi constanţi şi previzibili, pe care să se poată baza. Mama e una singură. Tata e unul singur. Dar copilul are nevoie de debuşeuri, de supape, de mentori. Un bunic, o mătuşă, o educatoare, prietenul mamei. Are nevoie să spună ce îl supără. Ce îl doare. Trebuie încurajat să vorbească despre asta. Pozele părintelui dispărut din casă nu trebuie să lipsească. Accesul la acel părinte trebuie să fie constant şi, pe cât se poate, previzibil.  Pentru că nu e vina copilului că am ales prost sau că nu ne-am putut păstra unii pe ceilalţi. Amar, dar adevărat.

Sper să nu aveţi nevoie de informaţiile astea, dar dacă aveţi, să vă fie de folos.

Vreau să mă joc astăzi de-a nebunul care aruncă piatra în apă şi-apoi se uită la cercuri şi la oamenii buni şi drepţi care fac eforturi să scoată piatra din apă.

Trăim vremuri foarte interesante. În aceste vremuri:

Femeile au dreptul să păstreze o sarcină sau nu.

Suntem stăpâne pe trupurile noastre. Suntem stăpânele destinului nostru şi avem drept de viaţă şi de moarte asupra pruncilor noştri nenăscuţi. Asta înseamnă că uneori bărbaţii care ne iubesc nici nu află că le purtăm pruncii. Pentru că noi, ca stăpâne ce ne aflăm, putem să le spunem sau nu. Apoi putem folosi această informaţie ca mijloc de şantaj, de constrângere, monedă de schimb. Şi ni se pare bine. Ni se pare bine să amânăm momentul concepţiei, ni se pare bine să muncim cot la cot cu bărbaţii şi ceva în plus acasă, ni se pare bine că avem măcar acest drept. Să alegem dacă păstrăm sau nu copilul pe care din întâmplare, din accident, din calcul, îl ducem cu noi câteva săptămâni în pântece.

Bărbaţii au voie să accepte un copil sau nu.

Cei mai mulÅ£i refuză să poarte prezervativ. Pentru că nu simt la fel. Pentru că îi jenează. Pentru că luăm noi pastile. Pentru că se pot controla. Dar când se întâmplă, dacă se întâmplă, ei pot să plece. Ba, mai cinic, ne ÅŸi anunţă. “Ascultă, eu nu vreau să am de a face cu acest copil. Eu am să plec. Nu conta pe mine. Te descurci singură. Sigur, te iubesc. Te-aÅŸ mai iubi din când în când. Dar nu pe copilul tău. M-aÅŸ culca ÅŸi acum cu tine. Dar nu Å£i-aÅŸ ÅŸterge pruncul la fund. Vrei să-l faci, fă-l. Te pup.” Åži nu există nici o constrângere morală. Există test ADN. Există dat în judecată pentru pensie alimentară (datul în judecată costă ÅŸi durează). Dar conÅŸtiinţă? Obraz? Onoare? Demnitate? Nu.

Divorţurile se pronunţă relativ uşor.

Divorţul meu a durat 7 minute. Din clipa în care dosarul nostru a fost pe rol, pentru că ne înţeleseserăm asupra tuturor aspectelor (pe care judecătoarea nici nu s-a mai obosit să le analizeze), pentru că era un divorţ de comun acord, a durat 7 minute. După 7 minute, am ieşit din sala de judecată. Am fost recunoscătoare pe moment. Sunt recunoscătoare şi acum, în cazul nostru nu mai exista soluţie. Dar sunt oameni care divorţează din ambiţie sau din prostie. Se mânjesc din prostie şi din egoism. În alte ţări, mai întâi te separi. În perioada în care eşti separat, mergi la consiliere. Atunci când divorţezi, în funcţie de situaţia fiecăruia dintre cei doi soţi, există în continuare responsabilităţi. În România, un bărbat poate cere partajarea apartamentului de două camere în care locuiesc fosta soţie şi copilul lor. Femeia e obligată să vândă casa şi să-i dea jumătate din bani. Femeia şi copilul rămân pe drumuri. Bărbatul cu pricina îşi cumpără o maşină nouă, de valoarea jumătăţii din casa în care i-au locuit fosta soţie şi copilul. Pe acel bărbat nu-l interesează unde va locui copilul. El are drepturi. Şi potrivit legii, e ok.

Părintele care îşi părăseşte copilul are doar drepturi, obligaţiile lui sunt formale, nu există pedepse împotriva părintelui ce-şi abandonează copilul în fapt, nu şi de drept.

Mii de copii abandonaÅ£i de părinÅ£i se pierd în sistem ÅŸi nu pot fi adoptaÅ£i, pentru că potrivit legii, interesul superior al copilului e să crească în familia biologică. Nu contează că mama ÅŸi tata l-au lăsat la pubelă sau l-au abandonat în spital. Ei au drepturi. Oameni care nu pot avea copii, dar tânjesc să adopte un copil, n-au cum să ofere o casă, masă, dragoste ÅŸi atenÅ£ie acestor copii, fără să le ţâţâie fundul că “naturala” va veni la uÅŸa lor să le ceară bani, sau, mai rău, să le ia copilul. Un tată ce pierde custodia copilului său, dar nu-ÅŸi respectă obligaÅ£iile financiare de plată a unei pensii alimentare lunare, nu poate fi constrâns decât prin cerere de executare silită a bunurilor personale. Dacă tatăl nu munceÅŸte, nu are venituri, nu poate fi obligat nici să se angajeze, nici să se ducă la psiholog. Nu există instrumente legale de constrângere. Nu există.

Părinţii au doar obligaţii faţă de copii. Copiii au posibilitatea să-şi raporteze părinţii la poliţie.

Copiii sunt învăţaţi de la şcoală că au drepturi. Copiilor li se dau numere de telefon la care pot suna dacă sunt abuzaţi sau se simt în pericol. Copiii nu cunosc şi nu-şi asumă nici un fel de obligaţie. Puţini copii îşi ajută părinţii. Puţini copii fac ceva pentru ei înşişi. Cei mai mulţi dintre adolescenţi nu cunosc valoarea banului, nu au idee despre timpul în care banii se câştigă şi nici nu-şi pun problema că ar putea face ceva, orice, ca să câştige bani. Copiii şi adolescenţii consideră că totul li se cuvine. Pentru că ăsta e mesajul care li se transmite din toate părţile. De la bunici, până la ONG-uri.

Şi vin şi-ntreb câteva lucruri:

În condiţiile în care familiile se întemeiază atât de greu şi se sparg atât de uşor, ce şanse mai are familia să existe?

Boul care trage, părintele care NU pleacă, ăla care doarme 5 ore pe noapte ca fi-su să poată pleca în tabără în Franţa şi să aibă Iphone că aşa au toţi copiii, el ce drepturi are?

Cine ne apără de copiii noştri?

Cine ne apără pe unii de alţii?

Astea au fost pietrele mele. Vă rog să le scoateţi din apă, că sunteţi cu mai multă minte decât nebunul.

(foto: Lorand Peli)