Ştiţi, eu lucrez la Radio. Acolo primim des tot soiul de comunicate de presă. Unele despre vreme. Altele despre vremuri. Azi însă am auzit că se declară cod galben până vineri la ora 12.

Am ieşit din emisie la 11.00. Am mai avut treabă până la 12.00. “Uite ce frumos ninge!” mi-au zis de câteva ori colegii. De la etajul doi al Casei Radio se vedea frumos, ningea ca în desene animate. “Eşti cu maşina?” m-a întrebat şeful meu.

Da, eram cu maşina. Plănuiam să trec pe la Atlassib, să ridic un colet, apoi acasă, unde am de scris călătoria prin curcubeu.

Am ajuns până la intersecţia de la Eroilor spre Cotroceni. Am întors maşina. M-am oprit la grădi, am luat copila şi am plecat spre casă. M-am gândit că spre seară va fi mai greu de circulat, cu siguranţă.

Drumul nostru spre casă a durat 4 ore.

Nici măcar nu mai ningea.

Lângă Afi Mall am văzut şi plugurile. Intrau pe Timişoara. În intersecţie, pentru că apucasem să ajung pe linia de tramvai, am încercat să trec strada, să nu blochez patru benzi. Dar un domn într-o maşină pricopsită s-a gândit să îmi dea o lecţie de circulaţie. S-a proptit de-a curmezişul în intersecţie, a lăsat geamul şi m-a întrebat de ce mă bag? Aveam verde? Da, era verde când am trecut şi mă apucase disperarea. Nu voiam decât să parchez maşina şi să îmi destind picioarele. Dar el era proptit între două dube, o altă doamnă cu un Ford îmi blocase orice şansă de a-l ocoli. El nu se grăbea. A şi zis că nu se grăbeşte. Vatmanul tramvaiului care nu putea trece claxona. Şoferii dubelor claxonau. Pe jos era, nu ştiu cum se face, gheaţă. Şoferul maşinii pricopsite tot nu se grăbea, nu ştiu exact ce aştepta. Nimeni nu putea face nici o mişcare. Doar el.

Geamul meu nu se mai deschide aşa că m-am dat jos la el.

I-am zis: “Sunt cu copilul de peste 3 ore în maşină. Vă rog, treceţi primul, chiar dacă nu vă grăbiţi, dar treceţi odată şi lăsaţi-mă să mă duc acasă.”

Nu s-a clintit. În cele din urmă, cel din dreapta mea m-a ghidat să dau mai în spate fără să-l buşesc. Şoferii dubelor erau gata să sară la bătaie. “Nu vezi, bă, că e femeie? Las-o să treacă!” “Şi ce dacă-i femeie?”

Doamna cu Fordul a reuşit să mă ocolească şi am putut astfel trece cu toţii.

Când m-am dat jos din maşină îmi tremurau genunchii de încordare. Norocul meu a fost că înainte de a pleca de la grădi, copila a mers la budă şi pe la ANEFS a adormit.

Mă bucur că într-un Bucureşti ca al meu, ăsta de azi, în care nu există poliţişti să dirijeze circulaţia, în care nu există destule utilaje de deszăpezire şi primarul trimite plugurile după ora 18 pe străzi, ca să se mai elibereze traficul, mă bucur, zic, că există oamenii care nu se grăbesc.

Pentru cetăţeanul gata să moară cu legea în dinţi, am o dedicaţie.