Atunci când am luat hotărârea de a divorţa, am ştiut că pornesc pe un drum greu.  De aceea, am apelat la ajutor profesionist. L-am lăudat în multe rânduri pe dr. G. Ce n-am spus prea des e cât de dureros e să fii pacientul unui doctor ca G. Nu e un doctor comod, îţi dă chestii de facut, chestii nu mereu plăcute. Dar G. m-a învăţat să cer ajutor. Să nu îmi fie frică să spun că mi-e greu, că am obosit, că mă doare. M-a învăţat că am nevoie de aliaţi, că nu am dreptul să-i neg Irinei accesul la tata (aşa cum eram foarte tentată să o fac), că n-am dreptul să o rup de familia ei şi că, oricât de greu mi-ar fi mie, trebuie să îmi fac curaj să-i ofer Irinei o familie lărgită. Asta însemnând să reconstruiesc poduri incendiate cu ani de zile în urmă.

Am avut zile în care l-am urât sincer pe fostul meu soţ. Zile în care i-am dorit răul. Zile în care i-am gândit cele mai teribile sfârşituri posibile. Zile în care am vrut să dispară. G. m-a ajutat să trec peste furie, peste ranchiună, peste depresie, peste disperare.

Mi s-a întâmplat de câteva ori să nu-mi convină ce-mi spunea. Nici când mă sfătuia să mă pup în oglindă pentru toate crăcile pe care singură mi le-am tăiat de sub picioare. Nici când mi-a zis că trebuie să o rog pe Buni să mă ajute. Nici când mi-a zis că trebuie să mă împac cu cine nu pot să mă împac. Dar cel mai greu mi-a fost să înţeleg că orice copil are o singură mamă şi un singur tată. Bun, rău, absent, prezent, implicat sau deloc interesat, tata e unul. Câtă vreme e viu, ăla e tata.

Am protestat. Am spus că nu e drept. Că simplul act de a participa la concepţia unui copil nu te face părinte, nu-ţi modifică ireversibil chimia creierului, nu te condiţionează automat să nu mai poţi respira fără copilul tău. Cunosc atât de mulţi bărbaţi care îşi abandonează copiii, cunosc şi mame care nasc pui vii şi apoi dispar în neant. Dar argumentul suprem, care m-a convins, a fost acesta: Dacă îţi înveţi copilul că un părinte care nu e bun poate fi înlocuit, într-o zi nu doar Tata poate fi altcineva, ci şi Mama poate fi altă persoană. Şi, da, recunosc, gândul că Irina ar putea considera pe altcineva Mama m-a speriat.

Pe vremea mea se spunea că nu ţi-e mamă cine te face, ci aceea care te creşte. Idem despre taţi. Acum trebuie să trăiesc cu acest gând. Orice copil are o singură mamă şi un singur tată. Buni, răi, sfinţi sau ticăloşi, aşa cum sunt, mama e numai una, tata e numai unul. Ca să parafrazez un tătic celebru în blogosferă, concluzia e că tata e numai una.

Şi atunci… veţi spune, înseamnă că mamele singure nu vor mai putea să-şi refacă niciodată viaţa, pentru că nici un bărbat nu-l va putea înlocui pe fostul soţ în mintea copilului. Ce şanse are un alt bărbat să se integreze într-o familie hibrid în aceste condiţii?

Dacă acceptă că biologic şi logic pentru mintea unui copil mic, de vârsta Irinei, nu are cum să fie tata, are şanse, spune G. Pentru un copil atât de mic e important să existe adulţi apropiaţi în viaţa lui, adulţi constanţi şi previzibili, pe care să se poată baza. Mama e una singură. Tata e unul singur. Dar copilul are nevoie de debuşeuri, de supape, de mentori. Un bunic, o mătuşă, o educatoare, prietenul mamei. Are nevoie să spună ce îl supără. Ce îl doare. Trebuie încurajat să vorbească despre asta. Pozele părintelui dispărut din casă nu trebuie să lipsească. Accesul la acel părinte trebuie să fie constant şi, pe cât se poate, previzibil.  Pentru că nu e vina copilului că am ales prost sau că nu ne-am putut păstra unii pe ceilalţi. Amar, dar adevărat.

Sper să nu aveţi nevoie de informaţiile astea, dar dacă aveţi, să vă fie de folos.