- Serios?

- Da!

- De ce?

- Pentru că faci vrăji.

Mi-o amintesc în altă dimineaţă, când foarte serioasă mi-a spus că mă iubeşte pentru că eu fac multe minuni. Copiii au un talent deosebit să-ţi tragă covorul seriozităţii de sub picioare, să-ţi frâneze graba şi alergătura, din câteva vorbe să te lase cu gura căscată. Am auzit deseori în ultima vreme că aceste clipe în care rămâi bouche-bee se numesc “a-ha moments”.

În dimineaţa asta deci, pe când îi încheiam fermoarul de la haină, am avut un astfel de a-ha moment. Mi-a plăcut? Desigur. Cui nu-i place să fie comparat cu Mary Poppins? Fie şi numai pentru că Irina o ştie pe Mary Poppins în interpretarea lui Julie Andrews, care e printre preferatele mele. Dar, ca de obicei, adevărul e undeva mult mai adânc ascuns, motivaţia pentru “tu eşti Mary Poppins” e alta.

Treaba asta cu “tu faci vrăji” ţine de o oarecare dexteritate în a ascunde pietricele şi figurine de ciocolată. La noi acasă, în apropierea Crăciunului Mami capătă puteri magice şi poate să facă vrăji cu ciocolată. Cumpăr figurine de tot felul, îngeraşi, moşi crăciuni, oameni de zăpadă şi reuşesc să-i ascund cumva în mânecile halatului, pentru că vrăjile se fac dimineaţa, lângă Calendarul de Advent. Aşa că Irina aşteaptă cu drag Crăciunul, iubind ea foarte tare ciocolata, pentru că mami face vrăjile alea grozave care îi asigură ei bucuria de cinci secunde.

Iar eu mă bucur că anul ăsta încă mai crede că mama poate să facă vrăji deşi s-a prins că bietul Tico nu vorbeşte, că i-a scris lui Moş Crăciun şi e foarte atentă să n-o zbârcească tocmai acum, înainte de momentul magic. Sunt fericită că se uită la zânele de la Zurli şi le crede pe cuvânt când ele îi pun în palmă prafuri magice, mă bucur că nu şi-a pierdut de tot inocenţa, deşi e unsă cu toate alifiile.

Vorbeam cu Sânziana despre copiii noştri şi ea îmi spunea cu tristeţe că probabil anul ăsta e ultimul în care băieţelul lor mai crede.

O înţeleg perfect. Îi înţeleg tristeţea şi regretul. Dar îmi place să cred că mai putem întreţine magia încă puţin. Au destui ani de viaţă în care să se deprime de Crăciun, să-şi facă bilanţuri de Revelion, să se uite chiorâş la toţi Moşii pe care îi văd peste tot.

Vorbeam cu Cătălin de la JN pentru articolul publicat de ei duminică. Îi povesteam despre Firicel şi cum a apărut ea pe lume. Şi mi-a zis: toată viaţa ta pare să fie o poveste cu magii. Mi-am amintit de o frază citită pe nu ştiu unde. Dacă eşti dispus să accepţi magia în viaţa ta, chiar ajungi să duci o existenţă magică.

I-am spus Mariei mai demult o vorbă care i-a plăcut: copiii vin pe lume ca să ne înveţe că nu noi suntem buricul pământului. Pe mine Irina m-a învăţat să fac vrăji şi să fiu Mary Poppins. Pentru ea am învăţat să fac torturi şi prăjituri şi cot la cot cu ea am învăţat să fac puzzle-uri. Pentru ea am învăţat să scriu poveşti şi să fiu atentă când trec strada.

E minunat să fii părinte, dincolo de disperări, de renunţări, de frici. Un copil te reînoieşte spiritual, te domoleşte, te obliga să fii mai bun. Să nu vă fie frică de copii. Mai ales vouă, cei ce încă nu-i ţineţi în braţe.