Posts Tagged ‘cărÅ£i pentru mămici’

Am fost atât de entuziasmată de reacÅ£ia Irinei la cărticica despre venirea pe lume a unui frăţior sau a unei surioare, cea scrisă de Catherine Dolto, încât i-am propus lui Alex Călin, de la Editura Cartea Copiilor, să le scrie celor de la Gallimard Jeunesse ÅŸi să ceară dreptul de traducere pentru “Attendre un petit frere ou une petite soeur”. Citeste mai departe »

ÃŽmi încheiam postul de alaltăieri cu “even moms rock”, dar, ca de obicei, când turez prea tare motoarele propriei mele vieÅ£i, planurile mele cele ambiÅ£ioase se duc de râpă în ultima clipă. Am avut o zi de vineri de coÅŸmar la birou, am urcat de trei ori două dintre dealurile imposibile ale BucureÅŸtiului (cel de la Academie ÅŸi cel de la Cotroceni), am tăiat oraÅŸul ăsta în două direcÅ£ii diferite, de la Nord la Vest. Dar mă gândeam cu plăcere ” diseara o să merg la concert ÅŸi va fi bine”. Am aÅŸteptat concertul ăsta cu inima cât un purice, convinsă fiind că o să-mi placă, o să mă simt minunat pentru că nu mai demult de câteva zile am stat umăr la umăr cu tipul cu pălărie ÅŸi am schimbat banalităţi ÅŸi uite ce miÅŸto cântă, parcă numai pentru mine. Pentru mine ÅŸi încă vreo câteva sute de oameni, mai tineri decât mine, adunaÅ£i în pompos redenumita Casă de Cultură a StudenÅ£ilor, fosta Preoteasa, actuala Silver Church. ÃŽncă aveam energie. Energia mi-o trag din vampiriziarea prietenei mele, cu care uneori mă văd zilnic, alteori mă văd o dată pe lună, dar când ne vedem povestim despre toate ÅŸi orice, de la ce mai facem la ce ne mai fac “ăştia” ÅŸi ce ne mai aÅŸteaptă după alegeri dacă iese X, dar dacă iese Y, cum e cu impozitul progresiv ÅŸi ce au mai descoperit unii ÅŸi alÅ£ii. Prietena mea e fabuloasă.

Pe canapeaua ei, stând ghemuită cu perna în braţe (mi-e frig, de zile întregi  mi-e frig pe dinăuntru) am văzut un promo pentru un interviu la ora 22.00 cu Petru Popescu. Ce coincidenţă, prietena mea tocmai îmi spusese că-şi doreşte foarte tare o carte abia lansată, îi promisesem că i-o cumpăr, eu umblu mai des prin oraş decât ea şi cartea se întâmpla să fie scrisă de Petru Popescu.

- Ä‚sta e un tip foarte deÅŸtept, mi-a spus ÅŸi a avut dreptate.

ÃŽn spot am văzut-o ÅŸi pe Maria, mi-a plăcut cum îi stătea părul, încă nu i se  citeÅŸte pe faţă încordarea specifică femeilor însărcinate. M-am uitat cu interes la spotul cu pricina, ce păcat, la ora aia voi fi la concert, mi-am zis ÅŸi m-am adunat de sub pernă, gata să mă scufund din nou în bezna umedă a oraÅŸului. Åž i iată-mă, după o după-amiază de vorbă până spre ora 20, avântându-mă încă în forţă spre sediul fundaÅ£iei Calea Victoriei, să iau copila de la cursul de pictură, s-o duc la bunică-sa, în Militari, ÅŸi-apoi să mă îmbib în muzica de care atât de tare m-am lăsat prinsă. Am ajuns la timp s-o găsesc pe Irina cu ghirlande de hârtie colorată în păr, îmbrăcată într-o rochie de prinÅ£esă, împrumutată pentru petrecerea de Halloween de la grădi. N-o mai văzusem de dimineaţă, când ne despărÅ£iserăm cam supărate, pentru că vărsase cana de lapte pe masă ÅŸi apoi încercase în zadar să adune cu degetele lichidul ce se scurgea rapid sub masă. O certasem zdravăn, nu pentru laptele vărsat, ci pentru lipsa de judecată, “Cum să aduni lichide cu degetele, ce-s degetele tale, bureÅ£i? GândeÅŸte, Irina, te rog, gândeÅŸte, fii atentă, când faci un lucru, fă-l doar pe acela, nu trei deodată. “N-am vrut” ÅŸi “din greÅŸeală” nu Å£in la infinit”, mă aud strigându-i la prima oră a dimineÅ£ii. Åži-acum, iat-o. Mică, graÅ£ioasă, delicată ca un trandafir abia îmbobocit, surprins de o ultimă zvâcnire a iernii, încovoiat sub vreo zăpadă de aprilie. Imaginea ei roz bombon-satinat-subÅ£ire, suprapusă peste frigul de-afară, m-a dezarmat brusc. Mă vedeam deja scăzându-i febra cu ÅŸosete înmuiate în oÅ£et. Probabil ceva s-a citit pe faÅ£a mea. Tiza mea, mama Annei, cea care duce ambele fete la cursul de pictură, mi-a anticipat întrebarea:

- Are haine de schimb. Şi noi avem o înţelegere. Acum Irina o să se schimbe în haine de stradă şi rochiţa o poate ţine până luni când o duce înapoi la grădi.

Am ieşit din sala de curs, am aşteptat pe hol să se schimbe, apoi am luat-o în braţe şi i-am spus că am o surpriză, în seara asta doarme la buni pentru că mama merge la un concert.

-Fără mine? m-a întrebat c-o voce subţirică.

- Fără tine.

- E un concert care nu e ÅŸi pentru copii?

- Nu e! Haide, grăbeşte-te, buni te aşteaptă la masă.

Abia după ce mi-a întors spatele, în casa bunicii, gata să dea o mână de ajutor la prepararea cinei, am tras aer în piept şi mi-am zis: gata. O seară liberă. O seară pentru mine. Silver Church here I come. Pe la Apaca am început să mă întreb totuşi cum ajung acolo. Era pe undeva pe lângă tribunal. Sau pe lângă Operă?

Concertul începe la zece. Oare la cât o să se termine? Oare va fi aglomerat? Oare o să bubuie boxele? Mi-am amintit ultimul concert la care am fost, “Celelalte Cuvinte”, a început cu o oră ÅŸi jumătate întârziere. Oare o să mai am destulă răbdare să aÅŸtept să-i aud cântând?

Toată oboseala zilei, toată alergătura, frigul,  regretul că pierd interviul cu un om despre care D. a zis că e deştept, imposibilitatea mea de a mai localiza corect clubul cu pricina în exact acel moment de dinainte de a se schimba semaforul în verde, toate mi s-au vărsat brusc în sânge. Am semnalizat dreapta fără să mă mai gândesc.

Am oprit la Tip Top. Mi-am cumpărat o pizza şi o prăjitură. Am ajuns acasă la nouă şi jumătate. La timp să las şi ultima fărâmă de energie să se dizolve în căldura atât de plăcută a cuibului nostru, binecuvântate fie caloriferele vechi, adevărate! La zece eram deja instalată pe canapea, căutam cu înfrigurare postul tv la care nu mă uit prea des. Am văzut-o pe Maria cu bucle şi un sacou frumos. Lângă ea, Petru Popescu.

După primele zece minute în care l-am auzit vorbind, eram gata să ies din nou pe stradă. Să mă reped la mall-ul nou deschis, unde sigur aÅŸ fi găsit un magazin din care să cumpăr această carte. “Supleantul” se numeÅŸte. Petru Popescu m-a convins să o cumpăr din doar trei fraze rostite în cuvintele potrivite, pe tonul potrivit. L-am comparat instinctiv cu bărbaÅ£ii din jurul meu, am stat să mă gândesc bine, e vreunul care să fie pe măsura acestui om la care mă uit cu gura căscată? Doar unul, departe, peste 7 mări ÅŸi 7 ţări, doar unul ÅŸtiu din aceeaÅŸi rasă cu scriitorul Popescu, dar ce folos? Dacă ar fi fost mai aproape, aÅŸ fi pus mâna pe telefon ÅŸi i-aÅŸ fi zis: trebuie să citim o carte, hai cu mine să ne-o cumpărăm, acum, mi-e poftă de cartea asta, ca de căpÅŸunile proverbiale ale femeilor ce caută să-ÅŸi traducă poftele pruncilor ce le cresc în pântece, ÅŸi ce dacă e trecut de zece, suntem în BucureÅŸti, există librării deschise ÅŸi noaptea, mergi? Ce dor mi-e de cineva care să-mi înÅ£eleagă furtunile ce-mi răvăşesc uneori mările interioare, ce tare îmi lipseÅŸte o astfel de persoană, acum, seara, la capătul unei săptămâni pline, la capătul unei zile ca asta…

SMS-ul Anei m-a trezit. “Suntem la masa de lângă boxa stângă”. Al câtelea concert e ăsta, la care tânjesc ÅŸi nu mă duc? Nu le mai număr. Răspund la mesaj. “Nu mai ajung. Å¢i-am scris un mail”. Apoi îi scriu mail-ul, ÅŸtiu că Ana înÅ£elege, aÅŸa că spun adevărul. Nu m-am mai simÅ£it în stare. Apoi mă întorc spre televizor ÅŸi mă las sedusă de povestea pe care Petru Popescu o spune, îi zâmbesc Smarandei purtate de Maria pe sub sacou, mă amuză poziÅ£ia laterală a mămicii ei, semn că Smaranda creÅŸte ÅŸi totul e bine. Ce ciudate sunt lucrurile care mă fac să zâmbesc în ultima vreme.Nu, nu mai ies nicăieri în seara asta, e târziu ÅŸi ÅŸansele să găsesc cartea sunt mici ÅŸi nici nu am cu cine s-o împart. Stau acasă.

Sâmbătă mă trezesc la şapte, iar e frig, dar mă aşteaptă Irina, mă aşteaptă Luca, ei sunt aşteptaţi la rândul lor la cursul de artă dramatică. Îmi beau cafeaua din cana cumpărată ieri, îmi plac cănile de cafea negre, simţeam nevoia unei noi căni de cafea. Le caut mult înainte să le cumpăr şi ieri am fugit de viaţa mea, am fugit s-o cumpăr pe Angelica şi lângă Angelica am găsit şi cana asta simplă,  neagră, cu toarta prea sus la prima vedere, dar destul de bine gândită cât să o poţi cuprinde cu palmele şi să simţi căldura plăcută a cafelei, să-i anticipezi gustul, să te îmbeţi cu mirosul înainte de a-ţi înmuia buzele în drogul zilnic. Iată, în dimineaţa asta mohorâtă, cu Angelica la fereastră, îmi beau cafeaua dintr-o cană nouă. Ajung la timp.

- Ai fost la concert? mă-ntreabă Buni.

- N-am mai fost, zic, eram prea obosită şi era ceva interesant la TV.

Râde de mine. De când nu mai e soacra mea a dispărut dintre noi tensiunea aceea caracteristică relaţiilor mama lui-nevasta lui.

- Proastă eşti. Parcă la televizor cunoşti oameni.

Râdem. Îi povestesc despre Petru Popescu şi-mi spune că-l ştie, o să-i împrumut şi ei cartea.

- Haide, Irina, am o surpriză pentru tine.

În maşină i-o prezint pe Angelica. Se bucură, pentru ea şoriceii din poveştile mele sunt un fel de prieteni de când lumea. Tot caut reprezentările lor de pluş pentru că asta mă ajută să scriu, e mai uşor să scrii privindu-ţi personajele sau ţinându-le în braţe, curg altfel poveştile, parcă se scriu singure. Dar jucăriile îi rămân ei, deci Angelica e primită cu urale, o recunoaşte pe loc, ca şi cum era de la sine înţeles că şi şoricuţa noastră are trandafiri pe urechi şi coroniţă pe frunte.

- Acum avem două Angelice, exclamă Irina, gândidu-se la varianta numărul doi, mai puţin reuşită, a şoricelului pe care i-l prezentasem drept Angelica. Tu ştii că mai ai o soră acasă? îi zice şi se cufundă în jocurile ei de-a regina.

Ajungem la fundaţie. Suntem primii. Luca se joacă pe scaun cu o maşinuţă adusă de-acasă, Irina nu are jucării aşa că îi dau o scoică, apoi îi pun muzică să danseze. Alunecă în şiruri de piruete foarte naturale, pe muzica abia auzită. Îmi spune că atunci când e supărată, din degetele ei ţâşnesc flori, iar când e veselă, steluţe. Irina dansează pe parchetul dintr-o sală goală, mişcările ei au o graţie care pe mine mă lasă cu gura căscată şi deja văd stelele ţâşnindu-i din degete. Nu cred în imaginea cu florile ce ies la supărare, mi-a spus ea mai demult că atunci când se înfurie îşi închipuie că scoate flăcări pe gură, florile sigur s-ar pârli. Irina se pricepe să manipuleze cuvintele, ideile, e deja bună la asta, ştie ce m-ar supăra şi cum să spună totuşi ceea ce vrea ea să exprime, însă  mascat,  aşa încât să nu poată fi sancţionată.

Mă-ntorc în frigul de afară, o las să se joace cu Diana ÅŸi cu ceilalÅ£i copii, jocurile am să le văd eu acasă. La CărtureÅŸti nu au Petru Popescu, o domniÅŸoară confuză îmi spune ca au avut dar s-a epuizat. Care sunt ÅŸansele ca “Supleantul”, lansat acum două zile, să se fi epuizat? Trec strada. O doamnă foarte amabilă de la Diverta îmi dă cartea mult râvnită. Are ÅŸi “Prins”. ÃŽmi socotesc banii din portofel. MarÅ£i iau bonuri. Plec spre maÅŸină cu două cărÅ£i în braÅ£e. ÃŽncep să citesc pe stradă, parchez în faÅ£a bisericii ÅŸi rămân acolo până se termină cursul Irinei.

“VeniÅ£i. VeniÅ£i. IntraÅ£i. IntraÅ£i în cuvintele mele. E loc.”

AÅŸa începe “Supleantul”. Povestea de dragoste între Petru Popescu ÅŸi Zoia CeauÅŸescu. O femeie pe care mi-o amintesc doar bătrână ÅŸi mi-e greu să mi-o imaginez în ipostazele de la 26 de ani, în România comunistă, cea de dinainte de România cu gust de banane verzi a copilăriei mele.

M-am smuls din cuvintele lui Petru Popescu pentru a duce copila din nou la bunica. M-am întors în casa mea cea caldă şi înainte de a mă abandona din nou cărţii, am pregătit cadoul dulce pentru Măriuca. Abia seara am putut să mă întorc la povestea la care mă gândisem toată ziua.

Se întâmplă cu trei ani înainte de naÅŸterea mea, dar am locuit ÅŸi eu în Å£ara aceea absurdă de care a fugit Petru Popescu ÅŸi unul dintre motivele pentru care nu emigrez este identic cu cel ce l-a Å£inut pe el pe loc o vreme: cum aÅŸ putea scrie în altă limbă decât aceasta, limba română? Petru Popescu a pus pe unul din talerele balanÅ£ei scrisul în altă limbă, dar în libertate,  (“Querida Zoia, Companerita, Eu vreau să scriu, scrisul mi-e limba, scrisul mi-e Å£ara, cum aÅŸ putea scrie fără inocenţă ÅŸi fără imaginaÅ£ie…”) iar pe celălalt taler – scrisul în româneÅŸte, din lagăr.

Nu, noi nu mai trăim în lagărul comunist, închisorile noastre sunt astăzi frumos aurite şi luminate de neonul reclamelor, dar ce diferenţă între viaţa interioară a celor despre care povesteşte Petru Popescu şi hăul fără margini în care bate vântul prin sufletele celor contemporani cu mine. Ce frumos scrie Petru Popescu, seducătorul, această poveste de dragoste condimentată de unul dintre cele mai rar întâlnite afrodisiace: puterea.

Mi-am petrecut citind  câteva ore bune din noapte, după încă o furtună ce Å£ine de viaÅ£a mea post divorÅ£, după ce am recuperat o Irină curios de docilă din braÅ£ele bunicii (“Eu fac ce spune mama!”), ÅŸi ne-am aruncat împreună în întunericul iar umed al orei unsprezece. Cu copila dormind cuminte în patul nostru din camera de dincolo, cu uÅŸa încuiată, la lumina discretă a veiozei mele de la tata, cartea lui Petru Popescu m-a încântat. Mi-aminteam vocea lui la emisiunea Mariei ÅŸi asta mă ajuta să citesc rândurile cu “sunet”.Am terminat cartea acum o oră, lângă somnul de după-amiază al Irinei.

CitiÅ£i “Supleantul”. Merită. Eu mă apuc acum de “Prins”. Irina va merge la ziua Măriucăi. Iar eu voi fi tot aici, pe canapea, în braÅ£ele vorbelor domnului Petru Popescu.