Posts Tagged ‘Busteni’

N-am mai ajuns ieri la Babele. Băiatul gazdei (unul dintre ei, trebuie să scriu într-o zi despre gazda noastră) ne-a sfătuit să ne băgăm minÅ£ile în cap. Era “cam” ceaţă, în sensul că muntele nu mai avea vârf, dar eu sunt optimistă. Atât de optimistă că am zis, lasă, se ridică până ajungem noi acolo, va fi bine. Băiatula acesta, Petre, pe la vre40 de ani aÅŸa, presupun însă că se cunoaÅŸte mai bine cu muntele decât mine, ÅŸi-a zis nu,  veÅ£i sta foarte mult la telecabină ÅŸi sus nu veÅ£i vedea nimic.

Irina are 5 ani. Pentru ea, Babele alea sunt de fapt niÅŸte pietre. Importantă, cred eu, e călătoria. Trezitul de dimineaţă, făcutul rucsack-ului, drumul până la telecabină ÅŸi cel cu telecabina, aerul neobiÅŸnuit de tare ÅŸi alte asemenea mici amănunte. Ea nu e încă precum mumă-sa, care atunci când a ajuns la Stonehenge ÅŸi i s-a spus “eh, în definitiv sunt doar niÅŸte bolovani” era să facă apoplexie. Petre a zis lasă, vă treziÅ£i mâine la 7, luaÅ£i pacheÅ£elul ÅŸi vă duc eu până la telecabină, dacă mă gândesc bine aÅŸ putea să vă duc chiar până la Babele cu maÅŸina. Nu suna rău. Excursia la Babele s-a amânat.

Acestea fiind datele problemei, ne-am fâţâit prin Buşteni, încercând în zadar să aflăm de ce Vodafone ne-a încasat banii de pe card pentru reîncărcarea cartelei, dar minutele nu ni le-a dat neam. E foarte complicat, cică ar trebui să-i sunăm pe ăia de la Gecad, că EI sunt de vină că au tras banii de pe card. N-oi şti eu multe despre tranzacţii de genul ăsta, dar impresia mea e că buba totuşi la Vodafone se coace. Mai aştept.

Ne-am dus aşadar la cafea, la familia U. Sofia ne-a făcut inele de iarbă, eu am mai stat o ţâră la masa din bucătărie, cu ochii la vălătucii de nori ce se-nvolburau pe cruce şi după o vreme, destul de scurtă, ne-am întors la cămăruţa noastră. Nici restul zilei n-a fost mult mai palpitant. Dar noaptea! Noaptea a fost ceva de speriat. Ştiţi cum curgea azi noapte apa pe strada noastră? Ce fulgere şi ce tunete, ce răpăială pe acoperişul casei de lângă noi? A fost o ploaie grozavă. Mă aşteptam să mă trezesc iar cu un munte neguros. Când colo, pe fereastra noastră dinspre munte (da, cea de la baie) se vede doar un abur uşor şi un cer senin şi soare pe creste. Dar nici azi nu mergem la Babele. Mi s-a şoptit că poate în octombrie vom reuşi să organizăm o expediţie cu mai mulţi copii şi-atunci ce-ar fi să am răbdare încă puţin?

Bine. Am răbdare. De exemplu, azi, nu mai fac nimic. Azi stăm.

Din motive obiective, pe 3 august trebuia să fiu în Bucureşti. După o zi întreagă de alergat, trântit pe jos, îmbrâncit, ţipat, lacrimi, îmbrăţişări, împungeri, alte lacrimi, şuturi şi palme (că aşa se joacă la vârsta asta copiii) ne-am desprins cu părere de rău de Gheorghe şi Sofia. Fetele şi-au jurat credinţă eternă şi şi-au promis că se revăd miercuri, cât mai repede.

Toate trenurile care merg pe Valea Prahovei au întârziere, aşa că am aşteptat cuminţi pe peron. Irina a căpătat un tub cu soluţie de baloane de la nişte tineri şi i-a umplut de detergent plutitor pe toţi cei ce aşteptau cu noi trenul. N-a protestat nimeni.

Am avut întârziere o oră. Dar călătoria a fost plăcută, deşi am venit la clasa a doua ne-am bucurat de aer condiţionat şi de prăjiturile unei bunici ce venea de la Satu Mare şi nu mai avea răbdare să ajungă la Bucureşti. Irina s-a uitat la două filme şi mami a vorbit etern la telefon. Să vă mai spun că am avut bar în vagon? Şi că am băut o cafea onorabilă de cinci lei cincizeci?

Am ajuns la Bucureşti şi am primit aerul fierbinte şi umed ca pe un pumn în faţă. Irina m-a pus să jur că ne întoarcem la munte. Am jurat. Deci, azi, 3 august, sunt în Capitală. De miercuri, înapoi unde se poate respira.

Se întreba cineva azi pe twitter dacă e cazul să ştergem Buşteniul de pe hartă. Se circulă greu, DN1 (the Road to Hell) e super aglomerat în perioada asta şi la Buşteni chiar e o problemă. Aş vrea să ştergem Buşteniul, da, să-mi rămână doar mie. E prea frumos, ca s-o citez pe Irina. Şi soarele, la Buşteni, nu e duşmănos.

Seara trecută am reuşit să ne întâlnim cu Sofia şi cu Gheorghe, motivul principal pentru care am ales Buşteniul în loc de orice altceva. Se spune că orice copil are darul de a-şi face prieteni, mai ales dacă nimereşte între alţii, de vârste apropiate. Irina nu mai tolerează atât de bine copiii mai mici. Întâlnirea cu fetele pe care le agăţasem pe stradă (Maria şi Bianca) şi pentru care ne-am pregătit cu daruri dulci n-a mers aşa cum anticipasem. Maria şi Bianca şi Ştefănuţ sunt mai mici decât Irina, deci nu prea mai prezintă interes. Am încercat. Dar n-a fost să fie. Exact când mă ajunsese din urmă viaţa de la Bucureşti (de ce mi-oi fi luat mobilul cu mine), Simi ne-a pescuit de pe stradă. L-am recunoscut pe Gheorghe, noroc cu el. Ei, cu Sofia (mai mare decât Irina) şi copiii cu care se juca ea pe o stradă ferită, ce se termina în pădure, clickul Irinei a fost instant.

Seara târziu ne-am întors acasă, după nenumărate ture de “SticluÅ£a cu otravă” ÅŸi “Să tragă, să tragă mâţa de coadă ÅŸi ÅŸoarecele de urechi…”, strigate din toÅ£i rărunchii. Gheorghe a învăţat să spună “Ai muÅŸcat din caÅŸcaval”. E incredibil de dulce ÅŸi de hotărât pentru un băieÅ£el de doi ani, neaÅŸteptat de puternic ÅŸi de  încăpăţânat atunci când îl ajunge oboseala…E prietenul meu, i-am spus o poveste cu Tata Con, Mama Con, Sofia Con ÅŸi Gheorghe Con. Poate voi avea vreodată vreme s-o spun ÅŸi în scris, ca pentru mintea unui copil de doi ani.

Apoi, în dimineaţa asta, Irina s-a trezit plângând. Visase că a găsit un job pentru Ana. Ana nu are job şi chiar dacă Irina nu ştie exact ce e ăla, m-a auzit vorbind cu Ana şi încercând s-o liniştesc, şi cumva, nu ştiu cum, toată spaima şi tensiunea şi nefercirea Anei au ajuns în visul Irinei. Irina găsise undeva pe jos două joburi şi unul mi-l dăduse mie, pe celălalt  i-l dăduse Anei şi Ana avea şi ea o fetiţă şi fetiţa l-a scăpat pe jos şi l-a spart. Era 6.30 când îmi povestea toate astea.

- Irina, ce e aia job?

- Nu ÅŸtiu.

- Job înseamnă serviciu. Loc de muncă.

- A! Atunci nu un job găsisem ci două diamante frumoase de sticlă roÅŸie…

Am ţinut-o cu greu pe loc până la o oră mai politicoasă în vremuri de vacanţă, dar la 8 am cedat nervos.

- Mami, vino repede să vezi ce frumos se vede muntele pe geamul de la baie.

Asta m-a dat jos din pat. Prin fereastra mică de la baie (iubesc băile cu ferestre spre munte) se vedeau vârfurile aurii ale munţilor, proiectate pe cerul de un albastru ireal, cu nici măcar o urmă de ceaţă atârnându-le de stânci. Am avut şi azi parte de o vreme superbă.

După un mic dejun minunat (cu brânză afumată prăjită în tigaie, fără ulei) ÅŸi o cafea leÅŸinată (mi-e dor de o cafea tare, adevărată), după ce am pus Å£ara la cale cu Ana, am plecat în prima excursie prin pădure din viaÅ£a Irinei. Nu se pune excursia cu grădi, atunci s-au dus să se dea cu sania. Dar azi a mers pe jos, am făcut două trasee, unul până la o băncuţă construită în spatele unei troiÅ£e, într-o poiană mică, al doilea până la un izvor. Azi Irina a învăţat să sară peste buÅŸteni, să se cocoaÅ£e pe pietre, să aibă încredere în partenerii de drum. Sofia a spus tot drumul “Dă-mi mâna, ai încredere”. Am urcat cu un copil, m-am întors cu altul…

Nu vă imaginaÅ£i bucuria cu care s-au trântit pe iarbă ÅŸi ce frumos s-au jucat de-a v-aÅ£i ascuns printre brazi, nici ce complicat e jocul ăsta la noile generaÅ£ii… Mai întâi, unul din copii stă cu spatele ÅŸi altul îl atinge cu un deget. Cel ce a fost atins trebuie să ghicească exact cu ce deget a fost atins ÅŸi pentru orice încercare ratată, e penalizat cu încă 10 pe care trebuie să le numere. Apoi, cu pumnii încruciÅŸaÅ£i se hotărăşte dacă numără repede sau încet. Abia după ce tot ritualul a fost îndeplinit începe jocul propriuzis. Până ÅŸi Gheorghe “s-a pus”,” unu doi patu gataaa vine lopataaaa”, m-a certat că nu mă ascund ÅŸi eu, “Unde e Fofiaaaa?” “Unde e Iiiinaaa?”. Răsuna muntele de râsetele lor.

Pe urmă am pornit spre râu. Am mers printre brazi, printre fluturi albi ÅŸi cafenii ÅŸi libelule ce săgetau prin aer trecând razant pe lângă nasul nostru. Am păşit peste ouă de broască, prin pârâiaÅŸe ascunse pe sub frunze, ape repezi ÅŸi reci pe care le-am simÅ£it iute invadându-mi ÅŸosetele, pe sub trunchiuri de copaci căzute oblic, cât să te poÅ£i strecura, dar cu multă atenÅ£ie, să nu te prindă de păr, peste trunchiuri de copaci, ca pe tobogane rotunde ÅŸi neobiÅŸnuite, ai încredere, Irina, ai încredere în oamenii cu care pleci pe munte, nu pleca pe munte decât cu cei în care ai încredere…

Două lecţii mari am învăţat azi privind trei copii: doi fraţi crescuţi la aer şi un copil singur crescut pe balcon.

Prima lecÅ£ie: fraÅ£ii mai mici sunt mai iuÅ£i, mai hotărâţi ÅŸi fascinaÅ£i de tot ce face primul copil. Gheorghe e incredibil. A Å£inut pasul. Nu s-a cerut în braÅ£e. Ce făceau fetele, musai să facă ÅŸi el. VorbeÅŸte, se joacă jocuri de copii mari, e obiÅŸnuit cu muntele, e ca un cuÅ£ pe urmele surorii mai mari, e îndrăgostit iremediabil de ea, Fofia e soarele…

A doua lecţie: Copilul singur, crescut, pe balcon nu-i înţelege pe cei mai mici, dar se camuflează fantastic într-un mediu pe care instinctiv îl simte benefic. Irina şi Sofia au mers doar de mână. Au inventat jocuri doar ale lor în care nu l-au primit şi pe Gheorghe decât după insistenţe uriaşe. Irina şi Sofia s-au mai văzut de două ori în viaţa lor, numai bine cât să ţină minte Sofia că Iri avea codiţe împletite. Dar prieteniile Irinei cu copiii mai mari sunt mai interesante decât cu cei mai mici. N-are răbdare cu ei. Nu-i vrea. Nu-i place.

Îi spuneam şi Alexandrei azi la telefon: e incredibil aerul ăsta. Îmi vine să plâng numai când mă gândesc că trebuie să mă întorc la oraşul meu, pe care-l iubesc, dar acum îl şi urăsc, pentru simplul motiv că aerul lui e otrăvit. Dar m-am hotărât. Anul viitor o lună din vară sunt aici. Găsesc eu o gazdă care să mă tolereze într-o cameră, cu acces la bucătărie. Măcar pentru aer şi verde. Şi pentru că azi am plecat pe munte cu un copil alcătuit dintr-un mănunchi de frici şi m-am întors cu unul care se declară etern înnamorat de pădure.

Mâine avem alt traseu. Nu ştim unde. Dar nici nu-mi pasă. Important e să nu plouă.

Am plecat cu trenul pentru că bietul Costică nu mai e de scos din oraş. Am cumpărat bilete la fără douăzeci şi la fără zece eram deja în tren. 50 de lei pentru un bilet întreg şi unul pentru copil, o clasa a doua curată, chiar dacă aglomerată, cu ferestrele ţintuite, dar cu aer condiţionat suficient. Studenţi. Laptopuri. Ipoduri.

Am ÅŸi eu piticul la mine, ÅŸi un stick de net de la RDS, care stă sau nu stă conectat, în funcÅ£ie de câte dealuri ne înconjoară. De la Comarnic, unde stăm neaÅŸteptat de mult, începe să plouă mocăneÅŸte, aproape la orizontală. Drumul ăsta până la BuÅŸteni e un prilej grozav să redescopăr poisson rouge, un site pentru care nu poÅ£i fi îndeajuns de recunoscător. Se lucrează intens pe traseu, pe liniile ferate. Gările au câte un ÅŸanÅ£ adânc săpat la prima linie. Irina îmi Å£ine scurte lecÅ£ii de ecologie. Apele i se par murdare, uite câte sticle aruncate, mizerie, mizerie, mizerie… Planeta noastră o să moară în curând. Vai! Trenul nostru are o oră întârziere.

La Buşteni, kilometrul cu taxiul costă 3 lei (domnul şofer a trecut pe tarif 3 imediat ce am deschis gura şi s-a prins că nu suntem de prin părţile locului.)

60

Ajungem repede la pensiune. E curat şi frumos, chiar dacă miroase altfel decât acasă. Casele au fiecare amprenta lor olfactivă. Pe asta încă mi-e greu s-o definesc, dar nu e ceva supărător. Gazda înţelege că uneori copiii nu mănâncă tot aşa că dintr-o porţie foarte generoasă face două, îndestulătoare.

60

Plouă. E ora de somn, dar Irina nu doarme. Aşteaptă să-i spun povestea cu caii verzi de pe pereţi.  E fantastică, ştie exact cum să modeleze orice spaţiu, să îi devină acasă. Tocmai a terminat de dereticat, a împărţit democratic sertarele, noptierele, şi-a pus lămpiţa de veghe în priză, Pisa şi Dragonelul stau pe pernuţe, şi-a revendicat săculeţul meu cu lavandă şi e gata să asculte o poveste pe care eu nici măcar n-am gândit-o. Nu-i nimic. Mamele sunt cele mai grozave povestitoare, inventează lucruri din mers. A adus mici daruri pentru mămica şi pentru fetiţa cu care sperăm să ne întâlnim, daruri făcute de mâna ei. Irina e un copil bun.

60

N-avem nici un plan. Azi m-am gândit cu amărăciune cât de multe cazuri de cancer şi câte boli autoimune sunt în jurul meu. Cernobâlul abia începe să-şi spună cuvântul. E dramatic câţi copii şi câţi oameni tineri suferă.

60. Irina a numărat de cinci ori până la 60. Nu mai am timp. Mă duc să văd ce e cu caii ăia verzi…

Pe curând.

LE:

Am reuÅŸit să spun povestea cailor verzi de pe pereÅ£i, pe care prea curând n-o să-i vedeÅ£i. Nu-s cai obiÅŸnuiÅ£i, sunt mititei, cam cât un fluture, ÅŸi-n loc de potcoave au niÅŸte mici ventuze cu care se prind de tavan sau pe pereÅ£i (că doar de aici le vine ÅŸi numele). Sunt rari, să ÅŸtiÅ£i. Dacă dai să-i prinzi, dau din aripi ÅŸi dispar. Dar dacă stai nemiÅŸcat, se aÅŸează lângă tine pe perete (uneori urmele lor rămân bine întipărite pe perete) ÅŸi-ncep să cânte aÅŸa de frumos… Că pe vremuri se făceau concursuri, în arene închise cu cupole de sticlă, caii verzi zburau în toate părÅ£ile ÅŸi cine prindea mai mulÅ£i ÅŸi reuÅŸea să-i convingă să cânte, câştiga un premiu. Ei cântă îngereÅŸte, să ÅŸtiÅ£i. Dar dacă se sperie, nechează ÅŸi scot scântei din copite… Oricum, în zilele noastre sunt rari, dar unii oameni încă mai cred că există ÅŸi pleacă să-i caute ÅŸi de-aia se zice despre câte unul că s-a dus după cai verzi pe pereÅ£i.

Aş fi zis că am scăpat ieftin, dar pe la şase şi jumătate mi-am dat seama că trebuie să am grijă ce spun, ce inventez, fiindcă Irina refuza să se dea jos din pat până nu se vedea un cal verde.

Am păcălit-o până la urmă, pe principiul ai văzut vreodată un elefant cu ochii roşii? N-a văzut, biata, dar a văzut un nor în formă de elefant, în timpul plimbării noastre de seară. Am mers până la marginea pădurii, e foarte speriată de vulturii carnivori şi de şerpi şi de urşi. Ne-am întâlnit cu un sfinx, cu nişte căţei despre care Irina a crezut că-s lupi.  Am găsit şi câteva fetiţe, despre care am aflat că locuiesc chiar la colţul străzii, într-o casă a cărei curte plină de flori o admirasem. Mâine la şase, ne înfiinţăm cu suc şi prăjituri.

Încă nu ştim unde să mergem. Cu telecabina? La Babele? Mă tentează Parc Aventura. Şi expoziţia de trenuleţe de la Sinaia. Numai să nu plouă. Atât.

Ultimul gând al zilei: nimic nu se compară cu aerul curat. Somnul de după-amiază al Irinei şi felul în care a ras tot ce avea în farfurie la cină sunt dovezi destule pentru mine. Am trecut pe lângă multe anunţuri de terenuri de vânzare şi chiar pe strada pe care stăm e o casă veche, dar atât de frumoasă. Parcă o văd cu acoperiş roşu şi cu lemnăria proaspăt dată cu alb. Ar fi o minune.

[Show as slideshow]

[View with PicLens]