De câteva luni am ocazia să mă întâlnesc cu unele dintre cele mai luminate, inventive şi neliniştite tinere minţi pe care le mai deţine Românica. Aproape săptămânal, mai des la două săptămâni, merg într-o cafenea din centru şi casc gura, fac pe blonda, printre băieţii deştepţi care vin să-şi prezinte proiectele de antreprenoriat. E un exerciţiu fantastic pentru că se discută în acea cafenea despre lucruri care nu vor ajunge imediat pe piaţă, poate pentru că ele nu sunt gata, ori pentru că piaţa încă nu este pregătită. Se vorbeşte despre cloud computing, despre ferme de servere, despre gadget-uri, despre aplicaţii, despre servicii gândite de băieţi deştepţi, ţintite spre alţi băieţi (uneori şi fete) şi aproape toate se bazează pe câteva principii foarte vizibile în toate strategiile lor. Pe nevoia de a-ţi crea o imagine publică, pe conceptul de prietenie, aşa cum a fost el reinventat de facebook, pe escapism, pe fuga din realitatea senzorială, din viaţa aşa cum o ştim, către o a doua viaţă (nu e doar o aluzie întâmplătoare la jocul cu acelaşi nume) care nu va mai semăna cu nimic din ceea ce mai ştim noi, ăştia născuţi şi crescuţi în secolul trecut.

Am ajuns la concluzia amară că trăim într-o societate hedonistă şi alienată. Şi ceea ce li se pregăteşte copiilor noştri nu e deloc vesel. Că internetul ne-a schimbat tuturor viaţa, nu mai e nevoie s-o spunem. Trăim, iubim, creştem copiii, ne căutăm de boli, ne alinăm dorul, ne ţinem jurnalele şi căutăm răspunsuri la întrebări atât de simple (de genul “cum ştiu dacă mă iubeşte?”), ne arătăm lumii cu, prin şi pe internet. Dar facebook şi Twitter ne-au revoluţionat subtil şi pe nesimţite viaţa. Noţiunea de prietenie s-a demonetizat complet. Am peste 200 de oameni care sunt interesaţi de ce spun eu pe twitter – deşi spun rar lucruri, am 259 de prieteni pe Facebook. Zilnic trec pe aici 500 de oameni. Se fac aproape 1000 de oameni şi, dintre aceştia, pe câţi i-am văzut vreodată faţă în faţă? Câţi prieteni reali am? Pot număra pe degete. Trei. Trei, pe care la orice oră din zi şi din noapte i-aş suna, dacă le spun “vino la mine”, nu mă întreabă de ce.

Un amic îmi spune că unul din criteriile după care îşi alege femeile e dacă joacă sau nu Farmville. Mi se pare trist şi frustrant că oameni în toată firea, oameni de care mă lovesc în trafic sau pe care îi întâlnesc în birourile lor somptuoase din multinaţionale, ori de care dau pe la cine ştie ce gale pompoase, s-au însingurat într-atât încât mai degrabă construiesc o plantaţie de kiwi pe nu ştiu ce site sau cumpără peşti exotici virtuali, decât să se ducă la piaţă şi să-şi cumpere 3 Guppy şi doi peşti sanitari.

E ceva în neregulă. Oamenii sunt mai mult imagini alcătuite din pixeli, cuvinte şi dots per inch. Oamenii sunt nefericiţi şi singuri şi îmbătrânesc urât. Oamenii nu se mai întâlnesc pentru că nu au timp, pentru că traficul e îngrozitor, pentru că sunt prea ocupaţi să mai trăiască. Prea ocupaţi cu plantaţia de kiwi, cu acvariul de pe fishtank, cu retweet-urile, cu listele de dorinţe şi site-urile pe care povestesc mai mult despre visele lor de călătorie decât despre călătoriile lor de vis. În vremea asta, studenţii învaţă lozincile cele noi: echipă, comunicare, dezvoltare personală, oportunitate, profit, succes.

Dar ascultaţi-i cum vorbesc. Nu termină cuvintele, frazele lor sunt muşcate, se reped, au un accent îngrozitor, au ticuri verbale ilogice, le e greu să argumenteze, cu toate cursurile lor de dezbateri şi toate olimpiadele comunicării la care au avut oportunitatea să se prezinte în echipe…

Tineri de 21, 25 de ani vorbesc despre dezvoltare personală, citează pagini întregi din doctrine importante, îşi măsoară satisfacţia personală în ultimul gadget pe care îl deţin şi numărul de aplicaţii pe care şi-l pot descărca pentru acel gadget, dar sunt complet dezarmaţi când le vine rândul să ia hotărâri importante privind viaţa lor fără butoane, omul cu care pornesc la drum. Incertitudinile lor sunt înduioşătoare şi, în acelaşi timp, anticipaţia unui strigăt de deznădejde pe care, cu siguranţă, îl vor scăpa înainte să se scurgă epuizaţi sub biroul din spatele căruia supravieţuiesc. Pentru că asta nu e viaţă. Atunci când cauţi pe internet răspunsuri la întrebarea “cum ştiu dacă mă iubeşte”, înseamnă că problema nu e doar de lipsă de informaţie, ci de alienare totală. Ne îndreptăm spre o societate aseptică, asenzorială, alienată.

Cunosc un tânăr de 19 ani a cărui filosofie de viaţă este foarte simplă. Trebuie să trăieşti cât mai intens, cât mai multe experienţe,  să împingi totul la extrem, să muşti din viaţă cu furie, aşa cum muşti din burger. Live life to the Maxx, Pepsi Maxx! Holy Molly, pentru ce atâta grabă, vorba ardeleanului!

Sunt lucruri pe care nu le poţi afla decât într-un singur fel: trăindu-le pe îndelete. Nu în grabă. Nu cu furie. Privind în jur, privindu-te, privindu-ţi perechea. Ascultând, încercând să înţelegi. Ajutând. Punându-i pe alţii înaintea ta. Explicând. Atingând cu mâna, gustând, folosindu-ţi simţurile şi mintea.