28 ianuarie 2012, după-amiaza, pe canapeaua din sufragerie. Pentru prima oară în viața ei, am putut s-o strâng pe Lia în brațe fără să-mi fie teamă că o frâng. Am gâdilat-o, ca pe Irina când era mică – dar mai mare – și a râs. E copilaș. E numai bună de strâns în brațe.

1 februarie, după-amiaza. “La revedere, frumoaselor”, zise administratorul din pragul ușii, neîndrăznind să mă privească în ochi, prefăcându-se că se uită la Lia. Lia primește mai bine decât mine complimentele, eu încă mă blochez.

Seara, în bucătărie, Laur desface sticla de vin roșu. “Ce sărbătorim?” întreb. “Exiști.” răspunde.

3 februarie, 10.25 “Îți mulțumesc că m-ai înțeles, mami.” Pe drum spre școală, să înapoiem banii uitați de Mihai în bancă, luați de Irina “pentru că i-a uitat, cu siguranță i-a uitat și n-am vrut să-i arunce doamna de serviciu. Voiam să-i dau azi, dar dacă nu m-ai dus la școală, i-i dau luni. ” Am dus-o la școală și cu ocazia asta, a învățat că faptele (fie ele și bune) au consecințe.

În caz că doriți să revedeți aceste două texte utile:

De la don Pandele citire, cum se frânează pe ghețuș (atenție, azi străzile sunt oglindă).

Și zece sfaturi pentru șoferițe.

Kind reminder: nu dați click dreapta pe linkuri, că vă enervați și pierdeți esențialul.

Sunt indignată. Așa ceva nu se poate să existe în România anului 2012. Citesc pe blogul Carlei despre cum sunt tratați copiii la Spitalul de Pediatrie din Sibiu.

“Există suspiciuni şi că, în timpul spitalizării, copiii sunt sedaţi pentru a nu mai plânge atât de mult după părinţii lor, iar celor “agresivi”  le sunt legate mânuţele cu fâşii de tifon de tăbliile pătuţurilor, pentru a nu mai putea să se zbată. Circulă poveşti, printre mamele victime ale acestui sistem de spitalizare, că unii copii au prezentat la externare urme de legături pe încheieturile mâinilor şi picioarelor, iar personalul medical a argumentat că a fost necesară imobilizarea copiilor pentru a li se putea aplica procedurile medicale la care opuneau rezistenţă…”

Îmi doresc din tot sufletul să nu fie adevărat. Gândul că cineva m-ar despărți de copilul meu bolnav e insuportabil. Nu mi-aș lăsa copilul nici bolnav de ciumă de-ar fi, singur, părăsit într-un spital, la mila asistentelor, care să-l lege cu tifon pentru proceduri medicale…

Aș vrea să fac ceva, dar nu știu ce. Așa că stau și fierb pe scaunul meu și mă rog la Dumnezeu să nu trăiesc așa ceva în viața mea, că sigur cineva nu scapă.

Incredibil!

Nu mai există Salvați Copiii? Nu mai există Crucea Roșie? Cine îi apără pe copiii ăia? Pe ce lume trăim de trebuie să ne apărăm copiii de medici? cum rămâne cu “În primul rând, să nu faci rău!”.

Nu, așa ceva nu se poate.

Iarna asta pare să nu mai plece. Se anunţă friguri mari şi din nou zăpezi. Nu e deloc amuzant şi e cam al doilea an în care resimt dureros lipsa bucuriei de a avea zăpadă. Nu îmi mai place zăpada, gata, am zis-o. E atât de frig, că nici nu+mi mai vine să ies din casă. Şi precum furnica, stau şi număr proviziile. Ulei, check. Zahăr, check. Cafea, check. Orez, check. Mălai, check. Făină, check. Drojdie uscată, check. Legume congelate diverse, check. Ceva carne de gătit, check. Filtru de apă, check. Detergenţi, scutece, şerveţele, chestii…

Voi cum staţi? Dacă mâine ninge şi se pun 3 metri de zăpadă (deşi, în Bucureşti şi un strat de 30 de cm e suficient de înalt ca să pună Primăria în dificultate), şi nu se mai aprovizionează mega image-ul până săptămâna ailaltă, vă descurcaţi?