De vreo săptămână mi s-a dublat doza de medicamente fără de care nu prea mai am cum să trăiesc. De fapt nu s-a dublat. A crescut de la 100 la 150 de mg zilnic, pentru a reface un echilibru vital, pe care cei mai mulţi dintre dumneavoastră nici nu-l băgaţi în seamă, atât de subtil şi de fin este.

Nu intenţionez să mă plâng, deci lăsaţi batistele deoparte. De boala mea nu se moare, doar o am pana mor. Dar refacerea balanţelor, the fine tuning, cum zice americanul, e năucitoare. Nu mă doare nimic. Nu am febră. Doar lumea se cam învârteşte cu mine.

Mi-a zis medicul că e posibil să-mi fie rău. Depindea de mine, 125 mg sau 150mg, de cum suport, de cum reacţionează organismul. Dar e mai bine cu 150 direct, ce să mai plimbăm pisica.  Să mă-ntorc acum la 125, după aproape o săptămână de muşcat glonţul e inutil.

Aşa că stau cuminte şi aştept să nu se mai învârtească universul cu mine, îmi spun în gând că azi mi-e bine şi vreau să mă cred.

Între timp, merg în parc, ies la cumpărături, încropesc cine, merg la serviciu şi încerc să mă conving că e doar o perioadă de tranziţie, care se va termina imediat ce organismul meu va asimila noua doza. Nu vă supăraţi dacă nu vă răspund la mailuri, uneori e complicat să stau pe scaun. Să ştiţi că n-am murit, doar mă ajustez.