Accidente se intampla. Tatal meu a murit cand aveam cateva luni. E o durere surda care stiu ca o sa o port tot timpul si ceva cu care nu ma pot impaca. Dar am ajuns sa imi dau seama ca eu sunt o parte din el si o continuare a lui si desi habar nu am cine a fost il caut in mine si asta ma face sa ma simt mai bine. Il duc mai departe cumva.
Faptul ca nu il stiu l-am resimtit puternic ca pe o bucata din mine pe care nu o cunosc si pe care trebuie sa ma chinui sa o gasesc eu.
Eu nu cred in ruptura dintre parinti si copii ( decat in cazuri extreme ) si nici in distantarea asta rigida intre generatii. Sunt continuarea unui sir intreg de oameni despre care stiu mai multe sau mai putine lucruri si vreau sa fiu continuarea lor si a lucrurilor bune pe care le stiu despre ei. Nu ma tulbura cu nimic asta si nu mi se pare ca ar fi o lezare a “eului” meu personal.

Nu stiu daca te-a ajutat la ceva ce am spus, dar am simtit nevoia sa dau si eu un raspuns.

Da, copiii nu sunt ai nostri, nu sunt un alt eu, ne sunt imprumutati pt o vreme pentru a-i ajuta sa isi croiasca propria cale. Pentru a-si gasi calea fericirii, pentru a avea parte de o sansa sa fie fericiti si sa faca pe altii fericiti. Din pricina asta traim pe lume. Din pricina asta facem copii. Sa nu fim singuri. Si ca sa avem pe cine iubi. Si sa avem cine sa ne iubeasca. Altfel ne-am usca. Si cum toti imbatranim, fara copii am imbatrani zadarnic.