Am promis că povestesc despre concertul Gotan Project pe care l-am văzut la Sala Palatului acum două săptămâni (aproape).

ÃŽncep prin a spune că mie îmi place muzica de tango. ÃŽmi place dansul, îmi place istoria lui, îmi place caracterul uÅŸor întunecat. Tango, pentru mine, înseamnă pasiune, voluptate, senzualitate, uneori sexualitate, e un dans special, un ritm care mi se potriveÅŸte ÅŸi care mă incită. Am dansat Tango cu un profesionist o singură dată. ExperienÅ£a a fost memorabilă, chiar dacă nu a fost repetată. A fost de-ajuns să îmi deschidă ochii spre o lume nouă, în care te poÅ£i apropia de oameni ÅŸi poÅ£i “vorbi” cu ei un soi de esperanto pe care-l înveÅ£i din mers, cu bunăvoinÅ£a celor ce te înconjoară.

Aşa că m-am dus la Gotan Project pregătită să mă scufund în muzică, aşteptându-mă să văd oameni frumoşi dansând aşa cum eu probabil nu voi dansa niciodată, m-am dus precum însetatul din deşert, bătând la poarta oazei, cu cravata în buzunar, pentru orice eventualitate. Voiam să închid ochii şi să mă scald în muzică şi în ritm. Dar n-am putut.

Pentru că am resimţit cam 80% din concert ca pe o agresiune. Tango amestecat cu techno, tango amestecat cu trance, tango amestecat cu hip hop. Nici urmă de dansatori, doar proiecţii.

Nu sunt pregătită pentru Tango 3.0. Nu zic că n-a fost un spectacol bun. Zic că în timpul concertului, deÅŸi cei de pe scenă ne copleÅŸeau cu “mulÅ£umescu” ÅŸi “ce faaaaci” n-am putut nici măcar să mă enervez. Concluzia mea a fost că ori n-am fumat ce trebuie, ori n-am băut destul. Sala era într-un soi de delir inexplicabil pentru mine, care nu mă puteam opri din a gândi că nu, niciodată nu voi apela la mijloace alternative de atingere a satisfacÅ£iei, din acelaÅŸi motiv pentru care tango-ul electronic nu vibrează pe aceeaÅŸi frecvenţă cu mine. Sentimentul pe care bărbaÅ£ii îl au atunci când se mulÅ£umesc cu femeile de plastic trebuie să fie acelaÅŸi. Sigur, până la urmă ajungi la climax, dar gustul buzelor de cauciuc trebuie să fie cam cum am resimÅ£it eu concertul ăsta. Frustrant. Amăgitor doar până la un punct. Plastic. McTango.

Noroc cu Santa Maria (del Buen Ayre) ÅŸi amintirea unui film grozav, “Shall we dance”. M-am agăţat de fiecare secundă în care puteam distinge pianul sau vioara, de fiecare moment în care muzica era vie.

Iertaţi-mă dacă aţi simţit altfel. Pentru mine aşa a fost.  Păstrez acest Gotan Project.

Posturi similare:

• Telegrame
• Al treilea tango
• Tribul din Parcul Circului

4 comentarii la “Tango 3.0? Gracias, no!”