Într-o zi, când s-a întors de la grădiniţă, Irina ne-a anunţat că-şi doreşte un ceas. Dar nu orice fel de ceas ci unul fără liniuţe şi fără limbi, care se roteşte aşaaa şi o transformă în ce vrea ea.
- Măi, Irina, un ceas fără limbi şi fără liniuţe şi care se roteşte nu e greu de găsit. Dar nu cred că te poate transforma în ce vrei tu, aia se întâmplă în desene animate.
- Dar eu vreaaaau ceeaas.
- Bine, dacă eşti foarte cuminte, în noiembrie îi scriem moşului şi poate o să-ţi aducă un ceas.
La câteva zile după ce am avut această discuţie, am primit eu un ceas argintiu.
- Vai, mami, ce ceas frumos ai! Mi-l dai şi mie puţin?
- Sigur, Irina.
L-a studiat. Åži l-a pus la mână, ÅŸi l-a lipit de ureche… Apoi a zis:
- Mami, nu mai vreau ceas care se roteşte. Vreau unul ca al tău.
- AÅŸa, argintiu?
- Da!
- Cu limbi şi cu liniuţe?
- Nu, fără, dar argintiu.
- Nu mai bine vrei un ceas cu Barbie?
Îl găsisem deja, avea marea calitate că i se roteste ecranul.
- Ba da!
- Bine, mai vedem, tu exersează-ţi semnătura, să ştie Moşul cui să-i aducă un ceas.
În seara aceea, după poveste, după un pupic mare, după rugăciuni, după noapte bună, Irina s-a mai dat o dată jos din pat.
- Mami, pot să dorm cu ceasul tău?
- De ce să dormi cu ceasul meu, Irina?
- Ceasul mare bate tare, ceasul mic tic tic tic…
ÃŽn seara aceea, Irina a dormit cu ceasul meu. A doua zi dimineaţă mi l-a înapoiat, ceremonioasă. După câteva ore, mi l-a cerut iar. Åži l-a pus la mână, s-a fâţâit un pic, mi l-a pus la mână… Apoi, după vreo două zile, ceasul a dispărut. Avem o istorie lungă de obiecte importante dispărute fără urmă. Printre acestea se numără un telefon mobil ÅŸi o telecomandă ÅŸi bănuim că le-a furat un pitic. Sau o fantomă.
- Irina… ÅŸtii cumva unde e ceasul mamei?
- Aaaa a venit un piticuţ şi l-a luat.
- Serios?
- Da!
- Åži unde l-a dus?
- La fraţii lui.
- Hmmm… Irina, zi-i piticuÅ£ului să scoată ceasul, că o-ncurcă.
- Dar nu ÅŸtiu unde e.
- Hai să-l căutăm împreună.
- Stai aşa că-mi iau bagheta magică şi am să fac o vrajă şi o să apară la mâna ta.
L-am găsit până la urmă după vechea mea metodă de găsit lucruri prin casă. Am închis ochii şi am încercat să-mi aduc aminte unde eram ultima oară când am avut ceasul. Eram la bucătărie. L-am scos să nu se ude. Unde puteam să-l pun, să nu cadă?
Undeva sus. Pe frigider de exemplu.
Acolo era.
- Ai văzut mami, că l-ai găsit… Nu l-a luat piticuÅ£ul!

Posturi similare:

• Ochiul lui Allah
• DimineaÅ£a de Crăciun 2009
• DiscuÅ£ii, ca-ntre fete

5 comentarii la “Povestea unui ceas de argint”