Pe unde umblă Irina noaptea?
Exact când mă pregăteam să mă retrag pâş-pâş din camera fetei, am aruncat aÅŸa, mai mult din reflex, o privire spre pătuÅ£ul bebeluÅŸului meu. BebeluÅŸul… ia-l de unde nu-i!
Am îngheÅ£at. Unde ar fi putut fi! Au răpit-o extratereÅŸtrii? O fi căzut din pat ÅŸi s-o fi rostogolit, dar unde să se fi rostogolit? Sub pat! Nu e! Sub calorifer! Nu e! Dacă s-a lovit… cum de n-am auzit-o… Abia atunci, măturând camera cu privirea am realizat imaginea de coÅŸmar pe care nu o percepusem încă: sertarele trase, hăinuÅ£ele răvăşite, împrăştiate pe jos, păturica atârnând doar într-un colÅ£ din pat ÅŸi ce era mai grav, copilul nicăieri…
A plecat de-acasă! N-avea cum să plece de-acasă, e prea mică ÅŸi apoi unde să se fi dus…
Când mă pregăteam să intru în panică totală, am zărit un colţ al sacului de dormit ieşind din căsuţa de jucărie. Irina se dăduse jos din pat, deloc stânjenită de faptul că trebuia să păşească precum chinezoaicele cu câteva sute de ani în urmă, răvăşise hăinuţele şi apoi se băgase în căsuţă, unde adormise printre jucării.
- Veniţi să vedeţi ceva, le-am spus soţului şi soacră-mii, care sporovăiau în tihnă în camera de zi.
- Ce să vedem?
- VeniÅ£i încet…
Am fost destul de sadică să-i las să descopere şi ei dezastrul aparent.
- Hiiii! Unde e copilul! a izbucnit mama lui, pe un ton ÅŸoptit.
- Uite-o acolo, în căsuţă!
Valu a intrat în cameră, s-a aplecat să o ridice şi a purtat-o pe braţe, înapoi în cuib. Fetiţa nici n-a deschis ochii, atât de profund dormea. Ca de obicei Domnul Mitz s-a furişat şi el în cameră (mai rămâne câteodată prizonier în spatele uşii Irinei şi zgârie deznădăjduit să i se deschidă).
- Prinde motanul!
Degeaba l-am prins ÅŸi l-am aruncat în dormitorul nostru… S-a întors ÅŸi încerca ÅŸi el să intre în căsuţă… L-amapucat de coadă (să-mi fie ruÅŸine!) ÅŸi l-am scos cam târâş din iatacul prinÅ£esei.
Dincolo de uşă, ne-am privit uÅŸor dezarmaÅ£i. Era frumoasă acolo printre jucării, să-i punem o păturică mai groasă, să nu răcească…
