Când era mică, pe pereţi îi pusesem steluţe fosforescente. Se vedeau frumos după ce stingeam lumina şi pentru un copil de un an, doi, trei, orice urmă de lumină e importantă. Avea ea un felinar chiar în dreptul geamului, nu era beznă. A fost o întreagă aventură, mai întâi să găsesc destule, apoi să găsesc scotch-ul dublu adeziv, apoi să le  pun destul de sus să nu le mai dezlipească domnişoara cu gheruţele, de teamă să nu le înghită. Atunci când ne-am mutat, am dat jos toate steluţele, a fost ultimul lucru pe care l-am făcut în casa aceea de care m-am despărţit cu mare greutate.  Le-am luat pe toate, una n-am lăsat, şi le-am pus într-o cutie.

Abia când am ajuns în Drumul Taberei, Irina a redescoperit steluţele. Nu-şi aminteşte că erau pe pereţi, dar a inventat un joc interesant. Se numeşte “De-a Universul”. Le împrăştie pe covor şi nimeni nu are voie să calce pe “cerul ei” sau să le răvăşească în vreun fel.

În dimineaţa asta, pe când Ana se pregătea să ascută toate creioanele colorate (peste 100 de bucăţi) din dotarea Irinei, domnişoara a întrebat “Bine, şi eu cu ce mă joc? Sau pot să aranjez Universul?”

“Aranjează-l, Irina. Să vedem ce iese.”

Am plecat la serviciu, am păşit la rândul meu într-un Univers deloc primăvăratic, populat de mii de steluţe de nea. Ningea la orizontală când am ieşit în dimineaţa asta. Mie mi se pare nedrept, atâta iarnă n-o mai pot duce eu nici pe ghete, nici pe umeri, dar ce să facem, trebuie.

Când am venit acasă, mă aştepta Cerul Irinei întins pe jos.  E frumos, am zis să vi-l arăt şi vouă. Mi-ar plăcea să pot să interpretez cumva dorinţa ei de a aranja Universul, să pot să-i ghicesc în stele. Dar nu pot decât să mă bucur şi să calc cu grijă peste cerul ei, să nu-i răscolesc constelaţiile, să nu-i răvăşesc cometele…  Am să o rog să îmi spună o poveste despre Universul ăsta, să văd ce poate să scornească.

Posturi similare:

• Aer!
• Vârfurile aripilor păsărilor albe de pe tapel
• Domnişoara Goe Popescu

7 comentarii la ““Mami, pot să aranjez Universul?””