Într-una din zilele în care a stat acasă, soţul meu şi-a privit fiica şi a avut o revelaţie.
- Mă uitam la ea şi mi-am dat seama că e a mea.
- Cum adică, am ridicat din sprânceană, aveai dubii?
- Nu… pur ÅŸi simplu mi-am dat seama că e a mea. A mea, înÅ£elegi?
- Nu prea. Până acum nu era tot a ta? Å¢i-a luat un an ÅŸi patru luni să ajungi la concluzia asta… Åži ce-ai făcut?
- Nimic. Îmi venea să o strâng tare în braţe dar mi-a fost frică să n-o zdrobesc. N-ar fi înţeles de ce o iau în braţe, oricum.
- N-ar fi înÅ£eles, e adevărat, dar ar fi ÅŸtiut că tati o ia în braÅ£e…
Din dimineaţa aceea, soţul meu şi tatăl ei a intrat într-o nouă etapă în viaţa lui de părinte: cea a preinfarcturilor repetate, cea a traiului cu inima în gât. O etapă deloc plăcută dar fără de care nu s-ar putea construi minunata relaţie tată-fiică.
A doua zi la şase şi treizecişicinci de minute, pe când soarele încerca să se ridice deasupra smogului din oraş, Valu încălţase copila în botoşeii cu clopoţel şi tot apartamentul răsuna de chiote. S-a aruncat, răpus, pe pat:
- Te rog eu, trezeşte-te, că nu mai pot!
- Ce s-a mai întâmplat?
- Nu mare lucru, doar ca nu mai pot să ţin pasul cu ea. Am senzaţia că în orice clipă o să cadă şi nu mai prididesc tot aruncându-mă să o prind.
- Lasă copilul în pace!
- Tu n-auzi că se împiedică şi cade! Trebuie să fiu lângă ea s-o prind!
- Stai liniÅŸtit că e foarte precaută… Când simte că se dezechilibrează, se aÅŸează uÅŸurel jos…
- Dacă-şi sparge capul?
- Dragă… cum i-o fi norocul! Nu poÅ£i să stai lângă ea toată viaÅ£a să o prinzi.
POC! Răsună uÅŸa de sticlă a camerei de zi, … ÃŽn 2 secunde soÅ£ul dispare din pat, se întoarce după alte 10, cu mâinile atârnându-i pe lângă corp, dintr-o dată parcă mai lungi. Evident, Irina trântea uÅŸa, nici un pericol n-o păştea, senină Irina trântea uÅŸa…
- Dacă se sparge geamul şi-i cade uşa în cap?
- Iubitule… exagerezi. Copila e bine, se descurcă, las-o în pace.
- Dar, dacă…
-Uite, ştii ce, în ritmul ăsta n-ai să ajungi departe. Te îmbolnăveşti de inimă şi ai să mori şi cine o mai prinde pe Irina dacă se împiedică şi cade?
Am primit o pernă în cap pentru replica asta dar a meritat să-i văd reacţia.
- Hai să vezi ce ţi-a adus tati, zise aseară, mândru nevoie mare.
- Ce i-ai adus?
- Banane!
- Ce bine! Åži eu am cumpărat banane azi … Dar nu-i nimic, niciodată nu-s prea multe… Åži mai ce?
- Caise ÅŸi piersici!
- Bravo! Åži mai ce?
- RoÅŸii!
- Grozav! Că şi eu am cumpărat, când am venit de la serviciu.
ÃŽn vremea asta o strângea în braÅ£e, iar ea îşi lăsase căpÅŸorul pe spate, aÅŸa, într-un abandon total. Când a mai închis ÅŸi ambii ochi (asta pe limba ei înseamnă “Å£i-am făcut cu ochiul”) ÅŸi a mai tras ÅŸi-un zâmbet angelic, am simÅ£it nevoia să ies din cameră, să nu le tulbur intimitatea. Eu nu pot decât să-i privesc de pe margine ÅŸi să mă bucur de trăznăile pe care le inventează, să nu mă supăr când mă udă din cap până în picioare pentru că aÅŸa a învăţat-o tati, nici când pleacă prin casă ronţăind o jumătate de pâine ÅŸi-l lasă pe Valu perplex, cu coltucul mai mic în mână… Sunt frumoÅŸi ÅŸi sunt ai mei, îmi zic ÅŸi adun de pe jos firimituricile căzute din mâna Irinei.
****
- Capa!
- Capac, Irina, capac!
- Capa!
- Bine, capa…
Cu picioruÅŸele ridicate pe bara căruÅ£ului, pe drumul spre parc, Irina repetă cuvintele pe care le-a mai prins din zbor, din conversaÅ£ii sau pentru că le-a auzit des. “Capac” e ultima achiziÅ£ie.
- Stai frumos!
Se execută imediat. Îşi lasă picioruşele pe bara de susţinere, dar după câteva secunde le ridică iar, unul la răsărit şi celălalt la apus şi stă aşa, relaxată şi neştiutoare în ale bunelor maniere.
- Vai bietul copil, uite cum îl obligă să stea în căruÅ£… zice cu glas tare o fetiÅŸcană către mama ei.
- Cum s-o oblige mamă, ea vrea să stea aşa.
Mă pufneÅŸte râsul ÅŸi trec mai departe, gândindu-mă că da, din afară lucrurile se văd altfel…
- Capa!
- Capac, Irina. Ca-pac. Zi ÅŸi tu: caaa
- Caaa
- Pac!
- Pac!
- Capac!
- Papac!
Limba română e grea, îmi zic. Dar bagajul de cunoştinţe al copilei creşte pe zi ce trece. După sâc-sâc, a învăţat un alt gest, extrem de grăitor. I-am luat telecomanda din mână. Mi-a bătut obrazul. Am crezut că n-am văzut bine. I-am dat telecomanda, mi-a zâmbit. I-am luat-o încă o dată. Mi-a bătut obrazul. Ştie ce înseamnă. Ştie când să facă sâcsâc şi când să bată obrazul. Are un an şi patru luni. Şi de curând a fost descoperită de propriul ei tată, cu care acum face echipă, seara, la baie, mă stropesc amândoi cu apă. Vin vremuri interesante. Capac.
Posturi similare:
Love Struck
