Mi-e inima atât de plină de dimineaÅ£a asta frumoasă (ÅŸi ziua încă nu s-a terminat) că nici nu ÅŸtiu cu ce să încep. Suntem într-un oraÅŸ în care oamenii îşi iau la revedere fără să uite să spună “Doamne-Ajută!” ÅŸi-s buni cu copiii, buni până la lacrimi. Mai ÅŸtiu să le zâmbească, nu iau bani pentru biletele lor de maxi taxi, le fac porÅ£ioare potrivite, nu-Å£i bagă mâna în buzunar, nu dau să te păcălească… Dar nu, nu e bine aÅŸa, s-o luăm cu începutul adevărat. Cu seninul de la prima oră ÅŸi soarele scăldând crestele Caraimanului? Poate de acolo trebuie început. Ne-am trezit cu soarele-n ferestre.  Cu Irina de mână redescopăr BuÅŸteniul, oraÅŸul taberelor mele din  ÅŸcoala primară, ÅŸi mi-amintesc de învăţătoarea mea. Cu ea am venit aici, pe străzile astea am mers împreună. Sigur, sunt multe schimbate, dar Biserica e tot acolo, poÅŸta e tot unde o ÅŸtiam, până ÅŸi cabinele pentru convorbiri interurbane, în faÅ£a cărora făceam coadă câte 20 de minute ca să putem vorbi acasă, cu taxă inversă, cu inimile mici strânse de teamă că poate părinÅ£ii nu-s acasă ÅŸi nimeni n-o să răspundă. Uite, Irina, de-aici trimiteam eu vederi acasă, când eram în tabără.

Am cumpărat vederi ÅŸi de data asta. Textele pe care mi le-a dictat Irina sunt superbe. ÃŽi e dor de toÅ£i ÅŸi tuturor le spune că speră că o să le placă prea frumosul timbru cu vază… Cartea poÅŸtală pentru Buni ÅŸi Tati le bate de departe pe toate. Irina are un umor involuntar grozav. “Dragă Buni ÅŸi dragă Tati, pe spate o să vedeÅ£i un frumos timbru cu varză…”

- Cum “cu varză”, măi, Irina?

- “Cu vază”, măi, mami!

…ÅŸi-ncheie cu “Mult Noroc”, se semnează ÅŸi linge cu voluptate timbrele.

Am făcut azi cunoÅŸtinţă cu Sissi, vedeta din reclama de la Whiskas, am descoperit-o într-o vitrină, s-a lăsat fotografiată, Irina nu se mai dezlipea de la geamul ei, dar după doar doi paÅŸi am dat de Max, teckelul cu ÅŸepcuţă, un câine gata să te pupe pe nas, mai iute decât te poÅ£i tu retrage ÅŸi, uite-aÅŸa, le-am făcut ochi dulci pisicilor, dar ne-au pupat căţeii… Microbuzul spre Sinaia, condus de un ÅŸofer amabil, ne-a dus în doar 20 de minute până la destinaÅ£ie: ExpoziÅ£ia de trenuleÅ£e. Am aflat de ea de la Silvana ÅŸi de dimineaţă am mai găsit aici un comentariu entuziast, aÅŸa că am mers glonÅ£.

N-am să vă stric surpriza, am conspirat cu o mămică din Cluj să facem un articol mare pentru Ziarul Copiilor, am fotografii superbe, dar legătura mea la net e execrabilă, abia dacă pot încărca o poză la 10 minute… Le păstrez pentru întoarcerea la BucureÅŸti. Tiza mea din Cluj are ÅŸi filmuleÅ£e, abia aÅŸtept să le postez. Ce pot să vă spun e că am târât-o pe Irina afară dintre trenuleÅ£e, după vreo două ore, un quest, vreo 200 de fotografii ÅŸi cea mai bună ciocolată caldă din lume.

Merită să veniţi la Sinaia fie şi doar pentru această expoziţie, credeţi-mă, până şi fetele au ce face, iar Liliana, curatorul expoziţiei, e o persoană luminoasă, cum demult n-am mai văzut aşa, din întâmplare.  Amănuntul cel mai amuzant e că biletele se vând la metru. Copiii care nu au un metru în înălţime nu plătesc.

Întoarcerea i s-a părut Irinei nesfârşită. Obosise, îi era şi somn şi foame, dar tot a trebuit să ne mai oprim să cumpărăm suc şi dulciuri pentru vizita din după-amiaza asta. Munţii însă sunt superbi, plimbarea pe străzi, pur şi simplu, e în sine o minune pentru bucureştencele de noi. Prea rar apucăm să ne plimbăm doar de dragul de a ne plimba şi cum să te plimbi în aerul ăla fierbinte şi poluat? Dar veniţi la Buşteni, lăsaţi DN1 în spate, urcaţi spre munte şi-o să descoperiţi că se poate respira şi afară, nu doar în mall-uri.

A mâncat cu şantaj, cu rugăminţi şi ameninţări, dar a meritat, am făcut-o până la urmă să mănânce toată supa cu tăiţei de casă, chiar şi din felul doi a reuşit să ia câteva furculiţe. Acum sforăie, şi fără poveste, şi fără şantaj, doar cu Shangri-La şi Mark Knopfler.

Mă simt bine, deÅŸi nu e o vacanţă de cinci stele. Pentru o mamă ÅŸi un copil însă, trei stele ÅŸi mâncare ca la mama acasă, bilete de tren ÅŸi de maxi taxi, plăceri mici de nivelul unei îngheÅ£ate pe o bancă din centru, cu faÅ£a spre munte, sunt mai mult decât suficiente. E bine. ÃŽi e bine. S-a colorat în obraji, doarme dusă, nu mai are febră, nu-i mai curge nici nasul…

Azi am aflat de ce copiii nu sting niciodată becurile. Pentru că ştiu că ei sunt lumina casei.

Posturi similare:

• Vlad Petreanu a descoperit scurtătura către nemurire: Livada de fotografii
• Hai, du-te, că-ntâzii la sevici.
• Despre modă, la cinci ani

10 comentarii la “Jurnal de Vacanţă: 29 iulie 2010, Sinaia”