ÃŽn vizită la Firicel – Povestea IepuraÅŸului de PaÅŸte
Această poveste este scrisă de Cristian pentru toţi copiii care astăzi îl aşteaptă pe Iepuraşul de Paşte 
- Mamaie bufniţăăăă! Mamaieeeeeeeeeeeeeee! Te cheamă leul în sala tronului!
Bufniţa ridică privirea din enciclopedia pe care tocmai o studia, îşi scutură gâtul înţepenit şi scoase capul din scorbură.
– La ora asta? E prea multă lumină afară… N-am nici o ÅŸansă, dragă, să nimeresc sala tronului! Dar… dacă te cheamă leul la ora asta din zi, ÅŸtiind că tu zbori numai noaptea, înseamnă că e grav. Ce ne facem?
– Te duc eu, mamaie, se oferi vulpea.
– Ba, mulÅ£umesc, eÅŸti deosebit de amabilă dar…
– Unde s-o duci tu, vulpe? Stai acolo sus, mamaie. Mă duc să chem taxiul, interveni în discuÅ£ie maimuÅ£a. Åži, după câteva minute, apăru cu doamna cangur.
– Hai, mamaie bufniţă, treci în buzunarul meu.
Şi porniră la drum lung: bufniţa în marsupiul canguriţei, vulpea alergând pe lângă ei, maimuţa sărind din creangă-n creangă, o gâscă sălbatică, vreo trei vrăbiuţe şi o barză, rătăcită şi ea pe lângă toată hărmălaia. Şi, ca la orice drum lung, se porniră să povestească vrute şi nevrute, despre ce s-a mai întâmplat prin pădure în vremea de
pe urmă.
- Vulpe, soro, zise gâsca, fereşte-te de urs că, uite, de când l-ai dus la pescuit în lacul îngheţat şi a rămas fără coadă te caută şi a umplut pădurea cu promisiuni de recompensă pe blăniţa ta…
Vulpea, zice lumea, l-ar fi păcălit pe urs, punându-l să pescuiască într-o noapte rece, rece de trosneau pietrele. Ursul şi-ar fi băgat coada în apă şi ar fi aşteptat să muşte peştii şi când, într-adevăr, simţi că-l încleştă ceva de coadă se porni şi trase… şi trase… şi trase până când coada se rupse. Căci, de fapt, nu un peşte îl apucă de coadă ci apa lacului care îngheţase.
– Auzi, gâscă, se apără vulpea, tu chiar crezi că eu sunt de vină? Dar ce, atât de nătâng să fie ursul încât să plece urechea la sfaturile mele?
– Nu ÅŸtiu, dragă, îţi spun ÅŸi eu ce-am aflat. Åži, continuă gâsca,cică, mai e o treabă. Am auzit că găinile se pregătesc de-o grevă ÅŸi n-au nici un chef să ducă ouăle, anul acesta, de PaÅŸte. Cică-s supărate că nu ÅŸtiu ce babă le-ar fi bătut o surată… Poveste lungă, cu o punguţă cu niÅŸte bani – nu mare avere, vreo doi, acolo – ÅŸi un cocoÅŸ. Una peste alta, iaca, găinile au zis că anul ăsta fac ouă, nu-ncape vorbă, dar le lasă acolo, în cuibare.
– Vai de noi, vai de noi, ce nesuferite, ciripiră vrăbiile, tăvălindu-se prin praf înainte de a-ÅŸi lua iarăşi zborul.
- Mai bine m-aÅ£i fi lăsat să le mănânc dar voi „nu!” ÅŸi „nu!”… VedeÅ£i? Pe cine nu laÅŸi să moară nu te lasă să trăieÅŸti.
– Taci, soro vulpe, că tot despre tine mai ÅŸtiu una. Auzi, privi gâsca în înaltul cerului, către barză, cum fu, dragă, la ospăţul vulpii?
Barza dădu de câteva ori din aripi, coborî lânga procesiune şi porni a povesti, cocoţată pe cataligele ei, cum o invită vulpea, într-o seară, la cină. Frumos gest, nimic de povestit, deşi de vulpe e bine să te fereşti chiar şi când îţi fac daruri. Şi chiar aşa fu şi la cina vulpii. Masa, frumos aranjată, avea două farfurii întinse. Dar, vedeţi voi, cu ciocul ei lung, barza nu poate să mănânce din platouri aşa că
se chinui cât se chinui după care renunţă. Când să plece, o invită pe vulpe să vie, şi ea, într-o seară, în vizită la cină. Şi tare se bucură vicleana vulpe. Dar, când ajunse la masa berzei, ce să vezi, cine-i mai vicleană? Vulpea sau barza? Masa, frumos aranjată, avea două sticle cu gât lung. Iar dacă berzei îi fu uşor să-şi bage ciocul pe gâtul lung al sticlei, vulpea se învârti cât se învârti în jurul sticlei fără săajungă la mâncarea dinlăuntru dar se linse pe bot. Plecă la fel de flămândă cum plecă şi barza de la ea, data trecută.
– Gata, gâscă ce eÅŸti, lasă bârfele, hai să ne grăbim că ne aÅŸteaptă leul ÅŸi dacă mai pălăvrăgeÅŸti mult, te jumulesc de nu te vezi ÅŸi fac perniţă din tine, zise vulpea.
Şi au mai mers ce au mai mers, o vreme, până ajunseră la palatul leului. Intrară şi găsiră leul cu toţi sfetnicii săi în sala tronului, chinuindu-se să afle care, dintre animale, ar fi mai potrivite să care, anul acesta, ouăle de Paşte.
- Aha, se băgă în seamă vulpea. Iarăşi găinile acestea… ce le-aş mai…
– Taaaaaci!, răcni leul. Taci odată, vulpe, că te fac guler pentru haina leoaicei mele. Cine te-a chemat aici? Dacă nu ai nimic de spus, pleacă ÅŸi salveaza-Å£i blana!
În zadar încercă vulpea să îi amintească leului de grupările ecologiste, de organizaţiile care militează împotriva hainelor din blană naturală… Leul îşi asmuţi câinele-lup – nu prea tare, numai cât s-o convingă pe vulpe să se facă mică-micuţă într-un colţ şi să tacă din gură.
– ÃŽÅ£i mulÅ£umesc, soro bufniţă, că ai acceptat să faci atâta drum până la mine dar situaÅ£ia e disperată. M-a rugat BunuÅ£ul să fac ceva pentru a nu-i lăsa pe copii fără ouă roÅŸii ÅŸi de ciocolată, anul acesta. Cu găinile nu-i de vorbit, nu vor ÅŸi pace, zise leul ÅŸi întoarse preventiv privirea către vulpe: să nu îndrăzneÅŸti să comentezi.
Mică-micuţă, în colţul în care o înghesuise câinele-lup, vulpea dădu din cap, asigurându-l pe regele animalelor că n-are de gând să mai scoată nici o vorbă.
Şi se puseră iarăşi la sfat.
– Să încercăm cu melcii, zise maimuÅ£a. Melcii se plimbă pe sub frunze, pe sub flori, uneori ÅŸi pe sub pietre ÅŸi cunosc toate locurile, toate ascunzătorile; cu siguranţă, ar ÅŸtii cel mai bine unde să pitească ouăle!
– Atâta doar, dragă maimuţă, că până ÅŸi-ar termina treaba ar veni Crăciunul, o liniÅŸti bufniÅ£a.
– Auzi, tu… melci de PaÅŸte, se puseră pe râs vrăbiuÅ£ele.
– LiniÅŸte, răcni leul. Aici se gândeÅŸte!
– Ce-aÅ£i spune de căţei?
Pisica se gândi că, dându-i de lucru câinelui, ar putea să devină stăpână peste bucătărie şi cămară. Şi zise:
– Nimeni nu ÅŸtie să caute aÅŸa de bine. Åži cunosc întreaga curte. Ar putea duce fiecare ou în bot…
– Åži, interveni bufniÅ£a, cum aud un zgomot suspect se pornesc să latre! Åži scapă oul ÅŸi-l sparg…
– Câine de PaÅŸte? Incredibil, ce idee… zău, pisico, nu mă aÅŸteptam de la tine, se băgă în vorbă gâsca. Mai bine mă luaÅ£i pe mine…
– Tu? Tu, care nu ÅŸtii să Å£ii un secret?
Fusese chiar vulpea, cea pedepsită să tacă. De data aceasta, însuşi leul trebui să recunoască: vulpea avea dreptate. Dar se abţinu să o felicite. Doar era pedepsită!
Câinele nu se lăsă mai prejos şi spuse:
– Pisica! Pisică de PaÅŸte nu se poate?
– Nu se poate, dragă, îi răspunse bufniÅ£a. Oul seamănă cu ghemul de lână al bunicii. ÃŽÅ£i dai seama ce s-ar mai juca cu ouăle?
– PermiteÅ£i, vă rog, să mă autopropun, interveni în discuÅ£ie porcul…
Dar bufniţa nu-i dădu voie să mai explice de ce şi cum:
– Cine, crezi tu, ar mai dori să pună mâna pe ouă după ce le-ai tăvălit tu în noroi?
– Ouăle mele, în cocina porcilor… cotcodăci reprezentanta găinilor, prezentă ÅŸi ea la distinsa adunare, numai pentru a-l asigura pe leul rege că suratele ei nu-ÅŸi schimbă poziÅ£ia.
– Să taci, femeie, că m-ai făcut de râs, i-o reteză scurt cocoÅŸul. Oricum, anul trecut era să mai faceÅ£i o boacănă; pe unde aÅ£i ascuns ouăle de ciocolată v-aÅ£i aÅŸezat pe ele, cât pe ce să le clociÅ£i!
– Dragilor, vă rog… disputele de familie le rezolvaÅ£i în cuibar, se amestecă leul.
Şi scoaseră, pe rând, din lista vacile de Paşte (vă daţi seama ce-ar fi ieşit dacă ar fi călcat în copite cuibarele de ouă roşii?), peştişorul de Paşte (era, totuşi, mult prea ud), cerbul de Paşte (mai întâi, trebuie să stea de rezervă, dacă vărul său, renul, se îmbolnăveşte de Crăciun; şi, apoi, e prea agitat ca să poată trage o
linie dreaptă pe un ou încondeiat). Porumbeii ar scăpa cu siguranţă ouăle, la fel cum le mai scapă şi alte cele din zbor. Din buzunarul cangurului ar putea să cadă ouăle, în timpul salturilor. Şi tot aşa… de nu am mai rămas decât iepuraşul.
– Eu? SenzaÅ£ional… De ce tocmai eu?
– Pentru că numai tu ai mai rămas, îi răspunse bufniÅ£a. Tu ÅŸi aÅŸa nu ai altă misiune în pădure sau pe câmp decât să te înmulÅ£eÅŸti. ÃŽn plus, alergi repede ÅŸi, cu siguranţă, nu riÅŸti să ne mănânci ouăle. Cu urechile tale lungi ai auzi de departe când se apropie un copil, aÅŸa că nu există nici un risc de a trăda ascunzătoarea. Ia, hai, gândeÅŸte-te, cum ar fi? Să îţi apară poza pe fiecare felicitare, să te cunoască lumea întreagă…
Iepurele ciuli urechile!
– Åži cum o să le car?
– ÃŽÅ£i împletim noi un coÅŸuleÅ£.
– Åži toată lumea o să râdă de mine… Nu mă vor mai lua în serios. Åži aÅŸa râd cu toÅ£ii de frica mea…
– Oamenii… Nu-i băga de seamă, încercă bufniÅ£a să-l liniÅŸtească pe iepuraÅŸ. Oamenii sunt superficiali. Åži, apoi, e mai bine să râdă de tine decât să te uite.
Căzură la învoială. Şi iepuraşul îşi adună întreaga familie, ţinură mare sfat, se împărţiră în echipe – care să strângă ouăle de la găini, care să le fiarbă, care să le vopsească, care să găsească cele mai bune ascunzişuri şi care, în fine, să le ducă în cuibarele special amenajate prin grădini, în dimineaţa de Paşte. Şi le ieşi atât de strălucit încît, a doua zi după marea sărbătoare, leul chemă ciocănitoarea şi îi dictă un comunicat către pădure prin care îl decoră pe iepure cu marele ordin de cavaler al animalelor mici şi îl numi ministru al oului roşu de Paşte.
