ÃŽncerc din răsputeri să-mi amintesc dacă anul trecut, de MoÅŸ Nicolae ne-am agitat în vreun fel. Pare-mi-se că nu, era prea mică. Dar anul ăsta… eeee, anul ăsta deja discutăm de la egal la egal, categoric ÅŸi fără loc de echivoc.
Duminica trecută, după ce mi-a scos sufletul în parcul Sebastian, cu tricicleta deja faimoasă, ca să-i umplem duminica după-amiaza şi să mai rămână măcar tocurile uşilor nepictate, i-am oferit două posibilităţi de umplere a timpului până se face luni şi merge la grădiniţă (uraaaaa, hip, hip, ura!): mergem la luminiţe sau mergem la biluţe.
Luminiţele ar fi fost pe Magheru după umila mea părere, unde în alţi ani chiar era plăcut să te plimbi de la Romană până la Unirea. Biluţele erau la mall, ceea ce presupunea nu doar taxa pt locul de joacă îngrădit ci şi ceva fise pentru diverşii Winnie the Pooh pe care musai trebuie să-i călărim, ca să ne simţim bine.
Evident, a ales biluţele.
Am zis ok, la biluţe mergem, îmbrăcarea, încolonarea şi înainte, marş.
Era târziu şi era destul de frig, aceeaşi socoteala şi-o făcuseră probabil şi alte mame aşa că am găsit locul de joacă mai mult decât aglomerat. Dar asta pentru Irina nu a însemnat nimic.
Am stat pe margine şi am privit-o cocoţată pe cea mai înaltă platformă, croindu-şi drum pe o punte de frânghie şi dispărând apoi într-un tub labirintic de plastic de unde aveam senzaţia că nu mai iese niciodată.
Cu toate cele zece degete de la mîini agăţate de ochiurile plasei de protecÅ£ie, număram secundele până ţâşnea din tobogan ÅŸi o lua de la capăt: primul nivel, al doilea nivel, puntea de frânghie, tubul opac… Åži inima mea bătea aÅŸa bumbumBUMBUMbumbumBUMBUM, până am zis ok gata să mergem de-ajuns nu mă mai Å£ine pulsul… Legitimul, nici gând să se miÅŸte!
- Las-o, să înveţe! Stai pe bancă şi las-o să se descurce!
Când am reuşit să epuizăm toate fisele pentru diversele chestii rotitoare am pornit spre casă. La ieşirea din mall, dăm nas în nas cu Mery Christmas care o ia de o lăbuţă pe Irina şi o întreabă, cu o voce dulce:
- Tu l-ai văzut pe Moş Crăciun?
- Mmmmmm ntzu …, bălmăjeÅŸte domniÅŸoara.
- Şi vrei să vorbeşti cu el?
- Mmmmnbadaaaa!

Timidă, dar cu calculul făcut, s-a prezentat în faţa Moşului, care stătea simandicos pe un tron cu un uriaş brad de vreo trei metri pe post de background image.
Şi-atunci, diplomata, bine crescuta, preacumintea fată a lui tata (copilul meu e bun şi drăguţ şi are maniere, când dă cu bâta în baltă e A LUI) a întins arătătorul spre barba Moşului şi-a zis:
- Eu vleau o masină de spălat d-aia de zucălie pentlu lufisoale de zucălie!
Nu tu bună ziua, nu tu poezie, cântecel, pe mine mă cheamă… nici pic de PR, direct la subiect, să n-avem vorbe.
Moşul a rămas relativ interzis, probabil nu mai văzuse atâta hotărâre la o persoană de nici un metru. După două secunde de muşcat buzele să nu râdă în hohote, a luat-o în braţe şi cu duhul blândeţii, a încercat să o aducă pe drumul cel bun.
- Mnda? Da’ cum te cheamă pe tine, ia zi!
- Ilina Vutecu.
- I-auzi! Şi câţi ani ai?
- Doi ani ÅŸi patu luni.
- N-aÅŸ fi zis!
- Are aproape trei, m-am simţit datoare să restabilesc adevărul istoric.
- Aaa, da, atunci se explică. Da’ vreo poezie ÅŸtii să spui?
- P-aia cu podul de piată?
- Mai de sezon aÅŸa…
- Mămico, mai bine-i cânţi, iar sări de pe margine şefa echipei de cheer leaders.
Copila atât a aÅŸteptat! S-a executat instant, a interpretat frumos, cu simÅ£ire, cu tărie, celebrul hit “MoÅŸ Clăciun”. Personajul a suportat cântarea cu stoicism (bănuiesc că nu pe ochi frumoÅŸi) ÅŸi pe urmă după încă vreo trei sfaturi de “să fii cuminte ÅŸi când eÅŸti trează nu numai când dormi, să o asculÅ£i pe mami ÅŸi să papi tot”, a dat-o jos de pe genunchi ÅŸi i-a făcut semn următorului plod care-l privea cu ochii mari, să se apropie, mai aproape, hai, curaj…
Irina, mai interesată de biluţa pe care o rătăcise pe undeva prin spatele Moşului nu s-a simţit respinsă, s-a desprins fără probleme de persoana care-i datorează maşina de spălat rufişoare de jucărie şi a dictat următoarea oprire.
- Tlebuie să pap ceva bun.
- Mergem acasă şi papi ceva bun.
- Nu, aicea!
Mai mult pentru că era frumos afară ne-am oprit pe terasa cafenelei, cu un biscuite de ovăz şi-un suc de portocale pentru dânsa, preţ de vreo zece minute în care domnişoara a constatat că fotoliile sunt comode, sucul e numai bun iar afară e chiar o zi frumoasă.
Seara în semn de mulÅ£umire, Irina a mai dat un spectacol când am invitat-o la duÅŸ. Ea nu se spală. S-a spălat la gradi. Cum când, adineauri. Dar întîi trebuie să stea pe budă pentru că face “Å£eva”. Dar mai stă puÅ£in pe budă. Dar nu e gata. După 25 de minute în care doar că nu ÅŸi-a pilit unghiile stând pe budă, am luat-o pe sus ÅŸi-am depus-o în cadă.
- Fliiiiiiigeeee, a-nceput să urle ca din gură de şarpe, deşi nici nu apucasem să dau drumul la apă.
Ei, la capătul unei zile în care ne-am închinat la dânsa ÅŸi i-am făcut toate poftele, dând peste cap calcule, bugete, previziuni, numai ca să aiba copilul parte de divertisment că doar nu l-am făcut să-l Å£inem încuiat în casă… în asemenea momente, când ea e isterică, de nepotolit, de nesuportat (da, pe cuvânt, din îngeraÅŸ se face gremlin, într-o fracÅ£iune de secundă) toată oboseala, toate frustrările, toate nemulÅ£umirile mele de adult ce-a renunÅ£at la libertăţile personale numai pentru că, nu-i aÅŸa, trebuie să lăsăm ceva în urma noastră după ce ne ducem, toate îmi invadează creierul ÅŸi nu mai ÅŸtiu să reacÅ£ionez. Recunosc cinstit. Ce să-i fac?
S-o bat? Ce folos. S-o strâng de gât? Se pedepseÅŸte cu privare de libertate. Să îmi iau câmpii? Unde, cu traficul ăsta n-ajung nici până la colÅ£. Åži-atunci ce să fac? ÃŽncep cu un avertisment cinstit: “Daca mai scoÅ£i un sunet, o iei!”. Copilul nu tace la comandă, baia are ecou. Jap, o palmă peste popou, un duÅŸ rapid de nici trei minute ÅŸi pe urmă o scurtă declaraÅ£ie de război pe termen nedefinit: “te-ai lins pe bot de cadou de la moÅŸ, noapte bună!” răstit, îmbufnat, deloc dulce, aruncat din uÅŸa băii, înainte s-o dau pe mâna lui taică-său, să ÅŸi-o ducă la culcare, că pe mine nu mă mai interesează. Sună familiar? CunoaÅŸteÅ£i alte metode?
Nu, nu cred că bătaia e ruptă din rai, nu cred că aÅŸa se face educaÅ£ie, dar…
Ok, n-am nici o scuză. Dar nu caut nici o scuză. Fac tot ce pot, cât pot. Când nu mai pot asta e.
Pe urmă palma pe care am dat-o şi ea a uitat-o cam la trei minute după consumarea faptei, pe mine mă obsedează şi mă doare, mă face să mă simt de doi lei pentru tot restul serii. Apoi mi se aruncă în braţe şi-o luăm de la capăt.
Luni dimineaţa.
- Hai să te îmbrac.
- Nu!
- Trebuie, Irina!
- Bine, da’ vleau chiloÅ£ii loÅŸii.
- Pe ăia i-ai purtat ieri, hai să-i punem pe ăştia roz, cu prinţese.
- Nuuuuu, io vleaaaau loooooooooooÅŸiii.
Åži se zbate. Se contorsionează, se smulge din braÅ£e, fuge prin casă cu tălpile goale, acele ceasului parcă se rotesc după alte reguli decât cele obiÅŸnuite, în special dimineaÅ£a, lunea dimineaÅ£a… ÃŽn cele din urmă o prind. O Å£in pe loc, o îmbrac. Iar se zbate. Ridic palma. AmuÅ£eÅŸte. Nu mai e nevoie să dau. Mă priveÅŸte mirată, cu aceeaÅŸi expresie pe care trebuie să o fi avut ÅŸi numitul Zdreanţă, demult, la facerea poeziei binecunoscute.
- Tu mă iubeeeeti?
- Dar tu, mă iubeşti?
- Ndaaa!
- Şi-atunci de ce mă necăjeşti?
- Dal nu te necăjesc. Deloc, deloc.
- Dar ce faci?
- Mă alint!

Posturi similare:

• Cui îi trebuie supă de pui?
• Concurs de dans
• Marea aventura a inceput…

6 comentarii la “I never promised you a rose garden”