De când ne-a părăsit LenuÅ£a…
A trecut aproape o lună de la ultima poveste cu Irina. N-am mai scris şi acum încerc să recuperez ceea ce aş putea pierde, din lipsă de timp şi uneori de oboseală, din prea multă grabă sau din cauză că 3-4 ore de somn pe noapte nu sunt suficiente nimănui.
Am petrecut o săptămână singure, doar noi două, bona cea nouă şi domnul Mitz. Tati a fost în spital şi în lipsa lui a trebuit să inventez o poveste care să-i justifice absenţa. Nu puteam să-i povestesc despre spital, ştia doar că pe tati îl durea burtica şi a mers la doctor, să se facă bine. Uneori, cocoţată pe masa de înfăşat, îşi punea mâna mică în capul pieptului şi zicea:
- Tati! Au! ÃŽ-hîîî….
Nu m-a întrebat niciodată, pe parcursul celor 7 zile unde e tata. Dimineaţa, pe când se spăla pe dinţi, se uita să vadă dacă periuţa de dinţi a tatei e la locul ei. Nu era. Atunci arăta cu degetul spre locul ei obişnuit din paharul de pe policioară şi întreba unde e. Periuţa.
- Tati?
- Periuţa tatei e cu tata şi tati e puţin plecat dar se întoarce şi o să aducă şi periuţa cu el.
ÃŽn acea săptămână a început să se trezească noaptea. ÃŽn prima seara o dată, apoi de două ori, apoi din 3 în 3 ore. Nu voia nimic. O mângâiam pe frunte ÅŸi se culca înapoi. Acum când scriu Irina se trezeÅŸte de 8-9 ori pe noapte, uneori din 20 în 20 de minute, cum e mai rău adică, pentru că apuc să adorm, să mă scufund în somn, să-mi amorÅ£ească gândurile ÅŸi când să încep să mă odihnesc, mă trezesc cu o mână mică pe obraz. FantomiÅ£a noastră circulă nestingherită în sacu-i de dormit… Se aude întâi clanÅ£a apoi câşiva paÅŸi târşâiÅ£i ÅŸi un glăscior din ce în ce mai puternic începe să strige: “Mama? Tata? Mau? Adaaa? Vaaaaauuuuuu”. O luăm cu noi în pat, stă 3 minute, apoi se ridică ÅŸi vrea să coboare, iar o ducem în camera ei, iar aÅ£ipim, iar ne trezeÅŸte… Åži tot aÅŸa preÅ£ de câteva ceasuri, de pe la 3 până pe la 6 când cade răpusă iar noi ne dăm seama că acum e degeaba…
Åži câte n-am încercat. De la ignorare totală până la argumentare pe ton răstit, de la “mămico, te rog frumos, e noapte, e târziu, trebuie să dormi” până la “miÅŸcă-te în pat ÅŸi să nu mai îndrăzneÅŸti să te dai jos că o iei!”. Nu ÅŸtiu ce o sperie, dacă o sperie ceva, cert e că râde dezarmant de fiecare dată când deschidem ochii ÅŸi ea e foarte foarte aproape de nasul nostru.
Dar într-o lună fata a crescut. Vorbim la telefon.
- Alo, Irina?
- Ao!!
- Ce mai faci?
- Ce mai faci?
- Nani!
- Cum nani, mămico, la ora asta? e prea devreme… Ia spune-mi, ai păpat?
- Daaaa!
- Tot?
- Tottottot!
- Åži a fost bun?
- Bunbuuuun!
- Bine, mămico, hai că vorbim acasă, te pupă mama, pa!
- Paaaa! Byeeee!
Acum spune cuvinte noi: bobugan (tobogan), ao!(telefon), teai (ceai) coccoc (cioc-cioc) cuc (suc)popotei (roboţei) Noiiii (Noddy) mân (măr). Mau a devenit miau, cu accent pe i.
In clipele de exasperare când nu mai poţi de oboseală trage un zâmbet şi uităm de tot şi toate.
După o săptămână de absenţă de acasă, tatăl Irinei e personajul principal, favoritul, cel pe care Irina îl strigă cel mai des ÅŸi cel din mâna căruia mănâncă mai cu drag. Ei doi împreună beau uneori “teai” cu “paiu”, asta dacă domniÅ£a nu-ÅŸi spală mânuÅ£ele direct în cana tatei. Ei doi împreună ronţăie câte un măr pe care Irina îl Å£ine cu ambele mâini ÅŸi i-l întinde, ca pe un vas preÅ£ios din care el trebuie să soarbă. Ei doi împreună se dau cu maÅŸinuÅ£ele prin parc. Ei doi împreună se uită în vitrină după tricicletele de copii mai mari, cele fără tăviţă, mai colorate ÅŸi mai frumoase, cu oglinzi retrovizoare ÅŸi claxon adevărat. Ei doi împreună se dau cu scările rulante la Favorit. Ei doi împreună stau ÅŸi-ÅŸi pun câte un deget pe nas unul altuia ÅŸi zic “ding”, în toiul nopÅ£ii.
Dar avem o problemă. De când ne-a părăsit LenuÅ£a, minunata Nanny pentru care încă mai suferim, Irina nu prea mai doarme noaptea ÅŸi când bona cea nouă intră pe uşă, fuge ÅŸi mi se aruncă în braÅ£e. Sunt sigură că bona nouă nu îi face rău. E doar o femeie mai în vârstă decât Nanny, mai tăcută, mai serioasă, mai puÅ£in glumeaţă, mai calmă. De Nanny Irina întreabă încă. Åži de Ali, fetiÅ£a ei ÅŸi de “Vauii” soÅ£ul lui Nanny. Azi Irina a vrut să-i vorbească. Pentru că îi era greu să-i spună pe nume ÅŸi pentru că era prea mică în august când a văzut-o ultima oară pe Nanny, Irina se referă la ea ca la “mamaia”. Eram într-un autobuz aglomerat ÅŸi Å£ineam mobilul în mână. Irina din cărucior se uita în sus ÅŸi întindea mânuÅ£a spre telefon.
- Ao!?
- Cu cine vrei să vorbeşti, mămico?
- Mamaia.
Era tristă. Cum să-i explic că pe Mamaia n-o s-o mai vadă niciodată? Åžtiu că toate bonele le spun mamelor că iubesc copiii pe care sunt plătite să-i îngrijească. Eu am vrut să cred, mai ales că Irina o plăcea, se bucura când o vedea, alerga la uşă să o întâmpine. Nanny era veselă ÅŸi luminoasă, o lua în braÅ£e ÅŸi o gâdila, o învârtea prin aer, o ducea la “apa maie” ÅŸi îi cumpăra agrafe de cinci mii… Nanny a iubit-o pe Irina dar nu destul cât să nu ajungem în situaÅ£ia din după-masa asta, când Irina, tristă, ar fi vrut să-i dea un telefon. Åži peste câteva ore, când cheia se va auzi în uşă ÅŸi bona cea nouă va inta în hol, Irina iar va fugi ÅŸi mi se va arunca în braÅ£e, strigând mamimamimami.
- Nu te mai gândi, îmi spune Valu. Sunt oameni care intră în viaţa ta, te însoţesc o bucată de drum şi apoi pleacă.
Aş vrea să-i pot spune şi Irinei lucrul ăsta. Din păcate tot ce pot să-i spun este că Ali e acasă la ea, cu mămica ei şi Vali e cu Ali şi cu mămica ei. Şi că nu, Ali si Vali şi Nanny nu mai vin pe la noi. Nici azi, nici mâine, probabil niciodată.
Ce draguta e fetita ta… Lasa nu-ti face griji, o sa uite de Nanny si o sa isi gaseasca alti prieteni…