Culori, cuvinte, oameni, magii
Irina a început cursul de pictură de la Fundaţia Calea Victoriei. E cea mai mică din grupă şi cred că desenele ei sunt printre cele mai greu de interpretat sau de înţeles. N-a prea avut stare, a ieşit de trei ori din sala de curs, ba să meargă la toaletă, ba să se asigure că sunt acolo (pretextul era că vrea să-mi arate că l-a pictat pe Mitzul), ba să mi-arate celelalte trei planşe pe care le-a umplut de vopsele. Poze nu am, acumulatorii mei erau leşinaţi ca de obicei.
Mi-a plăcut faptul că în sala de curs au avut tot ce le trebuie. Apă, pensule, hârtie, ba chiar şi cărbune. Încerc să mi-o imaginez desenând în cărbune şi mi se umple sufletul de o căldură mare, mare, pe care nu pot s-o explic. Sunt perfect conştientă că e posibil să nu aibă ea nici o treabă cu pictura pe termen lung, dar acum mi se pare important să se poată exprima prin culoare şi, cum eu nu ştiu deloc să desenez, cursul ăsta e mai mult decât binevenit.
Am avut ocazia în seara asta să îl întâlnesc, în sfârÅŸit, pe Mirel Bănică. Cred că a trecut mai bine de un an de când i-am luat primul interviu. Atunci, discutând doar la telefon, pentru că trăim într-un oraÅŸ în care de la Romană la Universitate poÅ£i face ÅŸi două ore, ne-am tot promis că ne vom vedea ÅŸi în carne ÅŸi oase. M-a tot invitat la cursuri la care aÅŸ fi vrut tare mult să ajung, dar n-am reuÅŸit, ne-am dat întâlniri irealizabile. Mirel Bănică este un om cu care am reuÅŸit să comunic cum cu puÅ£ini mi s-a întâmplat. De parcă ne cunoÅŸteam din copilărie ÅŸi nu mai vorbisem de ieri ÅŸi aveam atât de multe să ne spunem, eu să-l întreb, el să-mi povestească. ÃŽn seara asta, în bucătăria fundaÅ£iei Calea Victoriei, domnul Mirel Bănică mi-a făcut un compliment extraordinar. Mi-a spus că a mai dat ÅŸi alte interviuri, dar cel pe care i l-am luat eu a fost experienÅ£a cea mai plăcută. Pentru un om de radio, e complimentul maxim, chit că a insistat că nu e doar un compliment, ci o afirmaÅ£ie extrem de serioasă ÅŸi de argumentată. De obicei, oamenii se tem de cei de dincolo de microfon. Când sunt la început, au emoÅ£ii, când sunt din cei aflaÅ£i în apogeul carierei, sunt uÅŸor blazaÅ£i ÅŸi-i iau puÅ£in de sus pe cei ce Å£in microfonul. Mirel Bănică n-a fost aÅŸa. Poate ÅŸi pentru că a simÅ£it că întrebările pe care i le-am adresat au fost pregătite dinainte ÅŸi aveau ceva pagini citite în urmă, poate pentru că se cunoaÅŸte când jurnalistul e curios ÅŸi vrea sa afle, nu face doar un “job” plătit pe 10 ÅŸi pe 25.
Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât şi-n realitate, în puţinele minute din pauza cursului pe care îl preda în paralel cu cel al Irinei, a fost un interlocutor la fel de plăcut ca la telefon, în timpul discuţiei în interes de serviciu. Am rămas iar cu impresia că mai sunt multe de spus, mai aveam ceva de întrebat. Poate data viitoare.
A fost o după-amiază frumoasă, după o dimineaţă cu nervi, alergătură şi neînţelegeri.
Mâine avem al treilea curs de teatru. Deja ÅŸtiu de unde se cumpără cafea. Mi-am luat ÅŸi suporturi pentru paharele de cafea, am un colÅ£ al meu unde mă pot retrage să mai scriu… Azi am reuÅŸit performanÅ£a să scriu episodul doi din seria poveÅŸtilor de lângă Turnul cu Ceas, dar pe asta nu v-o arăt încă, să nu vă plictisiÅ£i de poveÅŸti înainte de vreme.
Duminică vă povestesc în imagini cum se face ciocolata de casă, cu dragoste, cu forme şi vibraţii bune. Nu uitaţi că în Bucureşti încă mai e festival de teatru şi că se-ntâmplă şi ediţia a treia de Kihi-Kiha.
Să vă bucuraţi de week-end. Va fi soare şi frumos.
