După emoţiile lansării, după încă o dimineaţă cu interviuri de la 9.30 la 12.30, puse unul după altul, cât să nu apuc să mă relaxez prea tare, am pornit-o cu Irina la colindat prin oraş. Prima oară, de pe Republicii, pe Haţeg. Aici am stat de poveşti cu Mama Luci şi am mâncat îngheţată cu afine puse la congelator astă vară de stăpâna casei. Irina a avut ocazia să se joace cu Picky, un teckel puţin cam leneş, puţin cam plictisit, dar dispus totuşi să se ducă după minge dacă era motivat cum trebuie de Mama Luci.

De la Luci ne-am dus la Mozart Cafe, pe strada Pavlov la nr 7. Acum strada se numeşte altfel, dar tot Pavlov trebuie să îi ziceţi. Domnişoara nu a fost foarte impresionată. Nici prăjitura n-a vrut să şi-o mănânce. Comandasem şi-o ciocolată caldă, dar a venit cam târziu, deja o zbugheam spre locul de joacă.

Ei, locul de joacă a fost momentul culminant al expediţiei noastre. Împreună cu Mara şi Mihu, la Polus Mall, într-un spaţiu cam cât jumătate dintr-un teren de fotbal, n-am ştiut că avem copii. 12 ron ora, 3 lei apa, dar la sfârşitul orei, bujorii din obrajii Irinei au spus tot despre cât de bine s-au distrat.

Am plecat în grabă, cu copiii privindu-se lung unii după ceilalţi. Am făcut bagajele şi ne-am avântat spre gară.

Trenul de la Satu Mare a avut întârziere 30 de minute. Dar când a venit, vagoanele de dormit erau la locul lor. Era cald ÅŸi curat. Irina a adormit în mai puÅ£in de 10 minute de când s-a băgat în pat, deÅŸi a trebuit să-i explic că trenul nu pleacă dacă nu tace. De oboseală vorbea întruna. Din clipa în care a tăcut ÅŸi a pornit trenul, a alunecat rapid în lumea viselor, unde a călătorit până la Chitila. S-a trezit la timp să vadă pădurile acoperite de chiciură de la marginea BucureÅŸtiului. “Uite pădurea de argint! Am văzut ÅŸi un iepuraÅŸ” i-am zis. A stat cu nasul lipit de geam, doar, doar  o vedea ÅŸi ea vreun iepure.

“Dacă mai vezi vreun iepuraÅŸ să mă anunÅ£i”, mi-a zis după câteva minute bune de privit în albul de afară.

Din tren am sărit pe un peron înzăpezit dincolo de puterea mea de imaginaţie. Am făcut mai mult de la vagonul 13 până pe strada Transilvania decât de la Ploieşti la Bucureşti. Tare oropsit oraş avem. Şi uneori greu de suportat.

Dar e bine acasă. Nicăieri nu e ca acasă. Cu toată isteria ÅŸi  zăpada ÅŸi aglomeraÅ£ia… Bine v-am regăsit.

Posturi similare:

• Jurnal de Vacanţă: BuÅŸteni-BucureÅŸti, 2 august 2010
• Aer!
• La drum cu fiica mea

5 comentarii la “Clujul la pas”