Ce pustiu e fără tata…
- Ce pustiu e fără tata!
- Aşa e, puiul mamei, fără tata e pustiu, a confirmat şi mama prichindelului. Dar mai ai timp să te răzgândeşti, poţi coborî şi rămâi cu tata.
- Nuuuuu… merg cu tine!
Are 6 ani şi merge cu mama la Bucureşti. Vrea să-i mai spună ceva tatălui său dar, din păcate, fereastra vagonului nu poate fi deschisă.
- Aurel, hai înapoi că vrea Dan să-ţi mai spună ceva, face mama semne soţului. Dane, să nu cobori, că pleacă trenul!
Dan se repede spre uşă şi turuie repede, să nu plece trenul înainte să spună ce are de spus.
- Servus, tata, să ştii că îmi pare foarte rău că nu mergi cu noi. Mă bucur că plecăm dar regret că nu vii şi tu.
Are 6 ani ÅŸi o pereche de ochelari pe care ÅŸi-i împinge pe nas cu un gest deja reflex. Seamănă cu Scăpărici, licuriciul din “Maria Mirabela”. VorbeÅŸte româneÅŸte cu accentul specific ardelenesc. Cântatul ăsta al vorbelor, vocalele lungi ÅŸi vocea subÅ£irică fac ca afirmaÅ£iile lui să fie ÅŸi mai sfâşietoare:
- Atâta e de rău că iar suntem despărţiţi.
Aveam să aflu a doua zi dimineaţă că merge cu mama la mare şi că tata e mai mult pe la Viena şi au fost cam mult timp departe unul de altul. Şi plăteşte şeful mamei călătoria. Încă 10 minute de conversaţie şi ar fi spus tot ce nu ne-ar fi trecut prin minte, nouă, celor ce-l priveam cu gura căscată.
- Copiii n-au secrete, a spus mama, puţin jenată de logoreea fiului.
Mă întorceam acasă după o călătorie de 3 zile la Cluj. Prima mea despărţire de Irina, prima oară de la naşterea ei, când plecam atât de departe.
- Cum e Irina? mă tot întrebau rudele şi prietenii, cei ce n-o văzuseră decât în poze.
- E minunată. Ştie s-arate că are un an, ridică aşa, un degeţel în sus, când o întrebi câţi ani are şi luni a spus prima dată cum o cheamă: Iiiiina.
- I-auzi, draga, scumpa de ea!
- Tare-aş vrea să o văd, ofta străbunicul copilei. N-aş fi crezut că am să trăiesc să am şi strănepoţi.
ÃŽn dimineaÅ£a din ziua plecării mele spre BucureÅŸti, Irina apucase mobilul bunicii cu ambele mânuÅ£e ÅŸi spusese “mama, mama!”. Mi s-au tăiat picioarele, am vrut să zbor direct la gară ÅŸi să mă urc în primul tren, să ajung acasă ÅŸi să o iau în braÅ£e. ÃŽn lipsa mea Irina s-a trezit din ce în ce mai devreme. Când bunica o ducea în baie să o spele arăta spre periuÅ£ele de dinÅ£i din paharul de lângă chiuvetă.
- Asta e periuÅ£a mamei, recita Gabica poezia. Asta e a lui tati…
- Mama!
- Vine mama, draga mea, vine mama repede.
Repede a însemnat peste vreo două zile şi câteva ore. Nu mi-am închipuit că-mi va lipsi atât de tare. M-am întors acasă cu o bucurie greu de explicat raţional. Ştiam că n-o să fie la uşă când ajung. Dar, când s-a auzit uşa liftului închizându-se la parter, eram deja pe holul blocului, aşteptând să o primesc în braţe.
- Cine-a venit? Mama? Uite-o pe mama!
- Irina, draga mamei, hai în braţe, puiule! Nu mai pleacă mama fără tine, nu mai pleacă niciodată.
Rosteam cuvintele astea ÅŸi ÅŸtiam că n-am să mă pot Å£ine de promisiune. Ca jurnalist eÅŸti obligat să călătoreÅŸti din când în când ÅŸi nu poÅ£i lua prichindei după tine la interviuri. Dar dacă acum conÅŸtientizează absenÅ£a mamei (“Toată ziua te-a strigat!” mi-a spus Nanny când în sfârÅŸit am lăsat-o din braÅ£e) ce-o să fie mai târziu când va trebui să-i explic unde mă duc ÅŸi de câte ori limba mare trebuie să ajungă la fix până când mă întorc? Sfâşierea asta inutilă pe care părinÅ£ii ÅŸi copiii o simt deopotriva când sunt despărÅ£iÅ£i fie ÅŸi pentru puÅ£in timp, dorul care-Å£i strânge inima doar când rosteÅŸti numele copilului sau “mama” ÅŸi “tata”, acestea sunt stări cu care trebuie să te obiÅŸnuieÅŸti, pe care trebuie să Å£i le asumi, ca să fii în stare să mergi mai departe.
- Uite ce Å£i-a adus mama! O broscuţă cu coroniţă, dacă o pupi se face prinÅ£! Uite ÅŸi floricica asta zâmbeÅŸte la tine, uite ÅŸi pe zâna furnicilor….
Sunt de fapt decoraÅ£iuni pentru ghivece, figurine de tablă cu o tijă lungă ce se înfige în pământ, dar stau bine ÅŸi la fereastra Irinei, printre tijele jaluzelei. Prilej nou de poveÅŸti, mai complicate decât cele cu VaporaÅŸul Lori cel murdărel căruia prietenii i-au făcut băiţă cu api – api (“apiapia!” se aude ca un ecou glăsciorul Irinei) ÅŸi acum e fericit ÅŸi pleacă la plimbare pe mare (“pa!” îşi flutură micuÅ£a degetele).
- Ia arată-i mamei buba!
Irina îmi arată cu degeÅ£elul o zgârietură mică pe pumn ÅŸi-mi face semn să pup rana…
- Dă mamei, să pupe, să treacă!
Îmi întinde mânuţa şi i-o pup cu drag.
- Gata, a trecut.
Sunt acasă. Acasă lângă Irina, lângă Valu ( “au fost trei dimineÅ£i îngrozitoare!” mi-a spus când ne-am aÅŸezat la prima cafea a zilei) ÅŸi lângă Mitz, cel care mă căuta prin toată casa ÅŸi mieuna jalnic că nu eram nicăieri, nicăieri…
