Încep prin a mulţumi pentru vorbele bune pe care mi le-aţi lăsat a propos de întâlnirea mea cu foştii colegi.

N-a fost rău deloc. Multe dintre fete au copii de vârsta Irinei sau mai mici, ne-am propus să ne vedem şi cu ei într-o zi, dar cine ştie când se va întâmpla asta.

Am fost într-un loc numit La Divan, pe strada Franceză, un restaurant cu multe canapele moi şi lumină difuză. Ne-am simţit bine. Ne-am uitat la pozele copiilor. Ne-am mirat de ce bine seamănă cu noi şi nu cu taţii lor, pe care nu-i cunoaştem.

E uimitor câte din ele erau neschimbate. Poate pe una singură n-aş fi recunoscut-o dacă aş fi întâlnit-o pe stradă. Şi asta pentru că a slăbit foarte mult. Apoi… Ce frumoase sunt şi ce tinere au rămas în mintea mea, mi-e greu să vă spun.

A fost o zi lungă în care m-am gândit la toate poveştile lor, iar una dintre ele m-a bucurat foarte tare, dar m-a şi întristat. O căsnicie veche ce se zdrenţuieşte dureros, o poveste de dragoste nouă ce abia se ţese. Dar aş schimba viaţa mea cu a vreuneia dintre ele? Nu. Mi s-a reconfirmat că nu există fericire deplină. Că uneori la început trebuie să fie greu ca apoi să fie frumos, nu neapărat şi uşor. Că până la urmă, indiferent câte obiecte există pe acte de proprietate, tot cu copiii ne mândrim cel mai tare.

Am dat azi din întâmplare peste un citat dintr-un articol: “Ca să-mi fie bine, am nevoie doar de ceva de făcut, cineva de iubit si ceva la care să sper.”

Adevărat. Să vedem. De făcut, slavă Domnului, este. De iubit, idem. Ceva la care să sper? Mai important decât atât, am în cine să cred. Ori asta le întrece pe toate. Când poţi să crezi în cineva, înseamnă că nu eşti singur şi chiar ai speranţă.

E bine.

Posturi similare:

• Dac-o iubeşti, las-o să plece
• E de-ajuns să creadă în tine o singură persoană