Belva Plain, Răscruci

Belva Plain, Răscruci

Sunt pe ultima sută de metri cu traducerea unei cărţi despre care nici nu mai ştiu ce să simt.

Mărturisesc sincer că am momente în care traduc cărţi pe care nu le respect. Mi se pare că autorii lor sunt superficiali şi n-ar fi meritat nici măcar investiţia în hârtia folosită pentru a fi fost tipăriţi. Îmi vine greu să înţeleg chimia după care anumite persoane reuşesc să fie publicate şi altele nu. Cel mai tare îmi displac romanele poliţiste, pe care le traduc rece, abia aşteptând să scap de pagina cu interviul, semn că gata, m-am eliberat de o poveste nesuferită. Nu mă uit la filme cu morţi şi dacă trebuie să traduc poveşti despre crime, încerc să mă distanţez de ele, să nu le las să mă pătrundă, pentru că nu de umbre, sânge, moarte, lacrimi şi frică am nevoie în viaţa mea. Îmi fac treaba bine, cât pot eu de bine, mă străduiesc să nu-i pun mustăţi şi ochelari poliţistului-tipic-american-bun-dar singur-destept-dar stângaci-şi pe alocuri banalplicticosstupidnesimţitinacoolkindofway. Şi când termin, respir uşurată şi-mi sun editorul şi zic: “una de love n-aveţi?”.

Sunt cărţi care mă calcă pe nervi. Pentru că-s dificile, pentru că mă obligă să caut cuvinte pe care nici n-aş fi visat că va trebui să le înţeleg, pentru că mă supun la gimnastici de logică îmbârligată, sunt pretenţioase şi greu de înghiţit. Pe astea nu le pot trata cu răceală, pentru că îmi impun respect prin gradul lor de dificultate. Sunt cărţi muncite, nu se încadrează în schema cu 1 capitol-10 pagini-20.000 de semne. Nu-mi place de ele, dar îmi respect adversarii. Şi sfârşesc prin a le iubi, pentru că sunt, într-un fel, şi ale mele, au ceva şi din mine, atunci când pleacă spre tipar. N-am să uit niciodată cu câtă greutate am tradus o carte despre submarinele nemţeşti din al doilea război mondial şi ce momente de agonie am trăit când încercam să mă lămuresc cu privire la termeni specifici folosiţi doar de scafandri. Credeaţi că e greu să comunici cu inginerii? Staţi să vedeţi ce dificili sunt scafandrii români. La sfârşitul cărţii, când am ajuns să traduc paginile despre autor, am realizat că nu tradusesem un roman de ficţiune pentru băieţi pasionaţi de adâncuri şi de submarine, ci povestea adevărată a unui submarin nemţesc ajuns pe căi complicate unde n-ar fi avut cum să ajungă. Am avut un moment de perplexitate, am simţit nevoia să mă aplec din nou asupra fiecărui pasaj în care se povestea despre oameni reali, am mers până acolo încât i-am trimis un mail unuia dintre personajele principale (how cool is that!) în care i-am mulţumit că mi-a dat ocazia să traduc aşa o carte nemaipomenită. Şi cât o urâsem! Azi “Exploratorii adâncurilor” e printre cărţile mele cele mai dragi, e copilul greu de înţeles, dar extrem de deştept, care nu-şi face temele, dar se descurcă foarte bine la tablă, e cartea de care sunt aproape la fel de mândră ca de Firicel.

Şi apoi sunt cărţile frumoase. Pe care le-am iubit la prima vedere, cărţi pe care le-am tradus cu bucurie, fie pentru umorul scriitorului, fie pentru căldura pe care o simţeam în rândurile pe care trebuia să le rescriu în româneşte, fie pentru personajele nerealiste, dar atât de simpatice. “Crăciunul Păsării Cardinal”, de exemplu. Minunată. Ireală, dar minunată. Sau “Nopţi ploioase şi-nstelate”. Uşurică, dar mi-ar plăcea să ajung şi eu pe-acolo într-o zi. Sau “Doctor de ţară în Irlanda”, absolut savuroasă. Sau “Prizonier prin Naştere”, a lui Jeffrey Archer, un autor de care m-am îndrăgostit, pur şi simplu.

Cartea pe care mă pregătesc s-o expediez se numeşte “Crossroads” şi e povestea deloc complicată a două fete: una frumoasă şi săracă, hotărâtă să nu-i mai fie foame niciodată; alta urâţică şi ciudăţică, dar bogată, convinsă că pentru dragoste nu există preţ prea mare.

Ce carte bună şi luminoasă, mi-am zis după prima lectură. Doamne, ce prostie siropoasă, m-am plâns când am trecut la treabă şi am ajuns la pasaje ce mi se păreau stupide şi artificiale. Ajutooor, am ţipat când a trebuit să traduc pagini întregi ce mi se păreau greu de digerat, simţeam că mestec nisip şi trebuie să înghit şi apoi să mai iau o gură…

Dar ieri m-am trezit cu ochii umezi, când îmi însoţeam unul din personaje prin doliul după un copil născut mort. Şi azi m-am surprins zâmbindu-i aceluiaşi personaj, pentru că povestea ei seamănă pe ici, pe colo, cu povestea mea.

Traduc cărţi. Nu-s ele geniale, dar unele sunt frumoase, altele sunt deştept scrise, cele mai multe sunt interesante sau doar calde şi bune ca un ceai fierbinte pe vremuri reci. Mă tot gândesc, oare cei ce le cumpără rămân vreodată cu palma între pagini, aşa, ca semn de carte, cât îşi desprind ochii să se gândească la întâmplări din viaţa lor, de care povestea din carte le aminteşte?

Am privilegiul de a-mi umple serile, nopţile, anumite dimineţi cu munca unor scriitori. Pe mulţi e posibil să nu-i cunoaşteţi. Dar dacă îi vedeţi pe undeva, nu-i ocoliţi. E şi o bucăţică din sufletul meu acolo. Cum să-i recunoaşteţi? Iată o galerie cu titlurile cărţilor traduse de mine.

[Show as slideshow]

[View with PicLens]