Arta dramatică la patru ani
Am început, aşadar, cursul de artă dramatică pentru copii, la Fundaţia Calea Victoriei. Sigur, probabil că o să spuneţi că ei oricum vin dotaţi cu un simţ al dramei exacerbat, dar nu despre asta este vorba.
Sediul Fundaţiei Calea Victoriei este în apropiere de Biserica Sfântul Ştefan, cum urcaţi pe Calea Călăraşi, stânga pe Popa Soare până treceţi de piaţa Sfântul Ştefan. Se ajunge mult mai uşor decât m-am temut eu. Ca punct de reper mai e şi statuia lui Ţuţea care se uită fix spre blocul în care e Fundaţia.
Cursurile se desfăşoară într-o sală frumoasă, goală, mobilată cu doar câteva scaune ale căror număr variază în funcţie de cel al cursanţilor. Ieri s-au adunat cam zece pitici, unii mai mari, unii mai mici, unii mai curajoşi, alţii mai ascunşi după fusta mamei.
“Profa” e tinerică ÅŸi are codiÅ£e împletite. Nu e foarte înaltă, presupun că printre cursanÅ£ii de 10-14 ani se pierde foarte uÅŸor. Cum a stăpânit 10 copii care nu se mai văzuseră niciodată până atunci? Cu vocea 14.
Cum s-a desfăşurat cursul… A fost un mister. PărinÅ£ii au stat dincolo de uÅŸile de sticlă care despart sala de curs de o altă sală pe care au aÅŸ numi-o a hărÅ£ilor (am văzut acolo niÅŸte hărÅ£i superbe la care încă mă gândesc. ) Dar am tras cu urechea ÅŸi ne-am dat ÅŸi cu presupusul ÅŸi am rugat-o pe Livia să facă ÅŸi poze. AÅŸadar, iată ce presupunem că s-a întâmplat.
La început copiii au primit nume noi. Luca a devenit Lulu, Irina a devenit Riri, Teodora a devenit Tete. Înţelegeţi reţeta.
Apoi, pe un ÅŸal frumos, întins pe parchet, doi dintre copii au fost invitaÅ£i să se plimbe cu “covorul magic” ÅŸi să povestească de unde vin ÅŸi ce au întâlnit în cale.
Din când în când, mai gustau din câte un nor şi le povesteau şi celorlalţi ce gust a avut norul lor. Copiii s-au perindat pe covor şi au povestit.
Un lampion mic, de hârtie, din cele de la Ikea, a fost un balon magic, cu care Riri a dat o scurtă reprezentaţie de dans, moment în care s-au deschis uşile, să poată vedea şi părinţii piruetele minunii. Ca de obicei, maică-sa nu era acolo, se aciuise pe balconul vicioşilor unde povestea cu S. despre Laurică şi poveştile de lângă Turnul cu Ceas. Tatăl lui Luca ne-a povestit însă cu lux de amănunte ce frumos a dansat domnişoara. Eu, care am parte de reprezentaţii la ore mici, nu mai sunt la fel de impresionată. Shame on me.
Un joc care mie mi s-a părut foarte inteligent: Copiii au fost puşi să privească într-o cutie şi să spună ce văd în ea. Fiecare a văzut cu totul altceva, ceea ce mă face să cred că nu era nimic în cutie, ci copiii inventau ce vedeau.
Alt joc: Bună dimineaţa, domnule căpitan!
Un copil stătea cu spatele la ceilalÅ£i, pe un scaun. Altul din grup striga “Bună dimineaÅ£a, domnule căpitan”, schimbându-ÅŸi puÅ£in vocea. Dacă ghicea cine l-a strigat, rămânea pe scaun, dacă nu, făcea schimb cu cel ce îl strigase.
Ultimul joc: Spune-ne cine eÅŸti, din ce Å¢ară vii ÅŸi care e mâncarea ta preferată. Irina venea din Å¢ara Porumbului, o chema Mihaila Porumbeana ÅŸi… evident în Å£ara ei se mănâncă porumb. ÃŽncerc să nu psihanalizez. Nici nu cunosc vreo Mihailă. Nici Mihaelă.
Au ÅŸi dansat, au fost ÅŸi foarte cuminÅ£i, neaÅŸteptat de ascultători. Au fost secunde întregi în care nu s-a auzit nici “pâs”. Muzica folosită de Diana Săndulescu mi s-a părut foarte specială. N-am recunoscut interpreÅ£ii, dar din câte mi-am dat seama era muzică veche românească, prelucrată, deci bănuiesc că ar fi putut fi “Trei Parale” sau ceva similar.
Copiii au avut o singură pauză de cinci minute. La capătul celor două ore au ieşit de-acolo hlizindu-se. Şi Luca şi Irina mai vor să se ducă.
Pe nouă octombrie, Irina începe cursul “Jocul de-a culoarea“.
Irina mi se pare extraordinara ! Iar cursurile o inspiratie.
) Am ales si eu 3 din ele pe care le vreau pentru mine. Chiar cautam niste cursuri de pictura !