Archive for the Category »Mamă singură «
Căci zis-a Dumnezeu spre Îngerul meu:
- O vezi pe fata asta?
- Da, Doamne!
- E fată bună, dar se repede. Am un plan cu dânsa, nu-ţi spun care. Până atunci, ia aminte… Să n-o laşi să crape, dar nici să nu-i netezeşti prea tare calea. Dă-i exact cât să nu moară. Ai de grijă, însă, până învaţă despre răbdare, deschide-i uşi, mai sparge câte un geam să nu se sufoce, şi vezi! Nu cumva s-o laşi să se scufunde. Când e gata să deie ochii peste cap, trage-o repede afară de chică şi pune-o binişor pe mal.
- Da, Doamne, Facă-se voia Ta, precum în Cer aşa şi pre Pământ, a rostit Îngerul replica standard şi-a luat-o binişor spre Bucureşti…
Există oameni care sunt lângă mine de ani de zile. În special Prietena Mea, cea care de ani de zile mă ţine la suprafaţă, uneori de păr, alteori de vârful degetelor mele alunecoase, cel mai des mă apucă zdravăn de mână şi atunci ştiu că nu-s chiar singură pe lume şi că Dumnezeu mă iubeşte. Am tot ce îmi trebuie ca să fac ceea ce vreau. Am tot ce vreau ca să fac ceea ce trebuie. Dar se pare că lecţia mea cea mai importantă în această viaţă e să-nvăţ să-mi temperez vulcanismele, să învăţ aşteptarea răbdătoare, să nu mai pun carul înaintea boilor, să nu mai jelesc copilul de sub drobul de sare. Şi să rămân cu mintea trează, mereu trează.
Mă bântuie de vreun an de zile gândul că există o mică posibilitate să fi ratat deja marile trenuri ce-au trecut şuierând prin viaţa mea. Nu ştiu exact unde există o fractură în gândirea-mi, poate din cauza haosului în care trăiesc de mai bine de cinci ani, haos dorit, asumat, consumat până la supradoză, haos din pricina căruia fac greşeli nepermise pentru un om relativ îmbătrânit în ale meseriei. Sunt genul de persoană care se rătăceşte într-o cameră aranjată ca la carte, dar e capabilă să găsească un anume obiect în harababura familiară, ba mai multe, se şi mândreşte cu asta. Uneori e destul să refac în minte traseul anterior ca să-mi găsesc cheile sau o anume hârtie de care am nevoie acum, dar pe care n-am mai pus mâna de luni de zile. Mă gândesc intens la obiecte şi le “chem” în minte: “unde eşti, certificatule?” zic şi după vreo treizeci de secunde, sau minute, sau cine ştie, poate după trei ore, certificatul apare.
Aşa am identificat o periuţă de dinţi ce dispăruse nemotivat de la locul ei, deşi era foarte importantă, acolo, la locul ei, pentru că simboliza o prezenţă, simbol de care eu şi alţii avem nevoie ca de aer. Am văzut-o, pusă cuminte în cutia ei de plastic, lăsată într-un anume dulap, semn al trecerii, cui al lui Pepelea fără de care echilibrul fragil al minţii mele s-ar face cioburi în mai puţin de zece secunde.
Şi totuşi, vine o vreme când nu mai poţi trăi în haos. Când prea multe semne ai că e momentul să creşti, să te maturizezi, să te opreşti puţin din mişcarea browniană, să te gândeşti de ce e haos? Chiar nu poţi trăi altfel, decât aşa, de la o zi la alta, mereu întrebându-te, oare mâine ce are să mi se întâmple, mizând la nesfârşit pe faptul că acolo Sus, cineva te iubeşte? Când o să începi să vezi semnele?
Semnul 1: Mind like water
“Nu trebuie să fii prizonierul propriilor tale gânduri. Oamenii au prostul obicei să se complacă în postura de victimă, e mai uşor să te plângi decât să faci ceva ca să schimbi situaţia, nu-i aşa?” zice Prietena Mea, turnându-mi încă o cană de cafea. “Staaai şi te agăţi de trecut, tot macini ce-a fost şi de ce, cât de adânc te-a durut, cât de nemeritat e ce ţi s-a întâmplat, şi faci asta în mers, în somn, la muncă, sub duş, tot macini ca o moară stricată răul şi relele. În loc să te opreşti şi să zici “ok, ce-a fost rău? De ce a fost rău? Cum puteam evita asta? Ce învăţ de aici?” şi după ce-ţi răspunzi la întrebări, să te scuturi şi să mergi mai departe. Lucrurile sunt simple, doar oamenii le fac complicate… Tu singură te programezi mental pentru eşec şi durere”. Are dreptate? Are. Te recunoşti? Eu da.
Semnul 2: Eşti ce gândeşti
La sfârşitul lui august m-am întâlnit cu un vechi prieten. Îl consider prieten, pentru că mi-a marcat alegerile de viaţă înainte să ştiu exact pe ce lume trăiesc. Am ales să fac radio pentru că aşa mi-a zis Vocea, nu, nu glumesc, am auzit o voce la radio. Spunea chestii banale sau sângeroase, greve, cursul dolarului, noi HG-uri şi OUG-uri, care la vârsta pe care o aveam pe atunci (vreo 18 ani) nu însemnau nimic. Dar avea un timbru extraordinar, care în mintea mea suna într-un anume fel, aproape perfect, era o voce de Radio, calmă, plină, liniştitoare, în ciuda grozăviilor pe care le citea de pe foi, credeam ce-mi spunea dincolo de cuvinte, era o prezenţă constantă, plăcută, acolo la fiecare “fix” uneori şi la “şi jumate”.
Atunci m-am hotărât că am să lucrez la Radio. Din pricina acelei voci. Şi uite-mă, anul ăsta se împlinesc 10 ani de când lucrez cu acte în regulă, la un post de radio special, unde astăzi sunt şi eu printre Voci. Acele Voci care dau o identitate postului, vocile pe care le recunoşti chit că nu ştii exact cum le cheamă, cum arată, dar îţi dau o senzaţie de bine când le auzi. Nici nu mai contează cum arată Vocea în realitate, o auzi, îţi place, începi să te obişnuieşti cu ea, apoi o cauţi, te uiţi în grila de programe şi zici aha! deci luni! Şi luni dai pe postul ăla, pe care altfel poate nu-l asculţi, pentru că, de fapt, tu nu informaţia o cauţi, ci starea, starea de bine pe care ţi-o imprimă vocea…
Ei, Vocea pe care am auzit-o eu la 18 ani a intrat în carne şi oase în viaţa mea acum 2 ani. Eram nefericită. “Nu mai pot, nu am timp, nu văd nicio ieşire, n-am ales bine, nu ştiu ce să fac, nu mai cred că se poate schimba nimic.”
El m-a privit şi a zis: “Tu te auzi? Tot ce spui începe cu NU. Tu atragi în mod constant nefericirea… Trebuie să-ţi schimbi modul de a vedea lucrurile. Singură îţi baţi cuie în talpă.”
Găleata cu apă rece mi s-a scurs rapid pe bombeu. Suna cunoscut. Cine mi-a mai spus mie asta, mă întrebam pe drumul spre casa mea care nu-mi mai plăcea foarte tare, spre omul care nici nu mai observa dacă vin sau nu… Aha, mi-amintesc, eram la ea în bucătărie şi tocmai îmi turna a treia cană de cafea. Oare de ce nu ascult niciodată ce mi se spune de ani de zile? Ce atâta grabă, spre ce alerg, ce mă tot plâng?
Semnul 3: Tu trebuie să scrii.
Acum o săptămână, pe când puneam cap la cap portofoliul, discutând cu adminul noului meu site ce facem şi cum facem, dându-i să citească ba una, ba alta, mi-a zis aşa, pe la vreo trei dimineaţa: Ada, tu trebuie să scrii. Trebuie doar să te aşezi şi să scrii, pentru femei, pentru fetiţe, trebuie să scrii.
Ce poate gâdila mai tare orgoliul unui om de radio decât să-i spui că are o voce specială? Să-i spui că mai şi scrie minunat pe deasupra. Aşa că, am zâmbit în întuneric, am oftat şi-am zis da, într-o zi, cine ştie, după ce mă aşez, când oi avea linişte şi un bărbat bun lângă mine, unul care să înţeleagă că a scrie presupune un colţ numai al tău şi disciplină şi nopţi dormite.
Apoi am reîntâlnit o femeie specială. Specială pentru că mă citeşte de mult timp, specială pentru că într-un moment cheie din viaţa ei m-a întrebat ceva şi eu am încercat să-i răspund şi se pare că, deşi n-o cunoşteam decât din mail-uri, alea câteva rânduri pe care i le-am trimis, i-au fost de folos. Am reîntâlnit-o mai întâi pe Facebook, ea mi-a retrimis mail-ul cu pricina, te recunoşti. m-a întrebat şi-am zis pfff ce frumos scriam înainte şi am oftat. Hai să bem o cafea mi-a spus, tu ştii că suntem în aceeaşi clădire? Sună-mă!. “Tu trebuie să scrii şi altceva nu doar despre Irina, e frumos ce scrii despre ea, dar înainte scriai excelent, nu e păcat?” mi-a spus la capătul a douăzeci de minute în care am vorbit despre castelele mele din Spania şi despre ce ciudată e viaţa.
Prea mult. Prea mulţi mesageri care spun acelaşi lucru: It’s time to get things done.
În septembrie anul ăsta am pus un pariu. Că voi ieşi din haos. Că voi face ordine. Că voi începe pe dinăuntru şi voi continua cu toate învelişurile mele exterioare: cum mă îmbrac, cum mă prezint, ce impresie las, cum vorbesc, cum ascult, cum arăt, cum e aerul din jurul meu, cum arată casa mea, maşina mea, şi nu în cele din urmă, cum e Ea.E sănătoasă?E veselă? Mă ascultă? Ştie să se poarte cu ceilalţi? E bună cu cei mai mici? E respectuoasă cu cei mai mari? Pricepe ea pe ce lume trăieşte şi de ce suntem aşa cum suntem?
Am un plan, vă zic, o să vedeţi. Planul meu mă va ajuta să depăşesc mai multe crize: pe cea de timp, pe cea financiară, pe cea sentimentală, pe cea interioară. Şi ca să meargă, lucrurile trebuie să fie făcute. În ordinea priorităţilor, ca la carte, în funcţie de cât de urgentă e sau nu e o treabă. Cu lista. Cu calendar. Cu organizare. Cu respectarea termenelor. Cu tenacitatea chinezului bătrân ce pictează tablouri pe boabe de orez.
Şi totul va fi bine, pentru că, aşa cum spuneam mai sus, am tot ce-mi trebuie ca să fac ceea ce vreau. Am tot ce vreau ca să fac ceea ce trebuie.
loading...
loading...
Să zicem că afară plouă şi că ţi-a fost milă să o laşi să doarmă la grădi. Nu că ar dormi pe ace la grădi, dar nicăieri nu se doarme mai bine ca acasă, în patul mamei. Deci, recunoaşte, te-a prostit, de la prima oră a dat din gene şi a zis “da’ mă iei la prânz, mami?” şi tu, evident ai zis “nu ştiu, să vedem…” dar te-ai dus într-un suflet, ţi-ai făcut emisiunea, ai delegat cât s-a putut şi ai lăsat pe mâine tot ce se putea face după mâine la ora 9, ai pus pe mail chestii de lucru acasă şi-ai socotit că daca ea doarme până pe la 16,30 (dă, Doamne) atunci e bine, ai timp să termini tot ce mai e de făcut pe-acasă, e ok, pe urmă puteţi avea o după-amiază agreabilă împreună, poate nici nu plouă. Ea se bucură când te vede, wow, i-ai luat şi lapte, nu-i aşa că facem pâine, da, sigur, scumpa mamei, facem. Pune de pâine, bagă şi o tură de rufe la spălat şi hai, în pat, poate prinzi măcar o jumătate de oră de somn, ce bine ar fi, ce bine ar… Dar socoteala din târg nu se potriveşte cu aia de acasă. Azi copilul n-a dormit. N-a vrut ea. Am mângâiat-o. I-am făcut masaj. Am ţinut-o în braţe. Am rugat-o. Am folosit tonul 14. Am încercat cu şantaj. Nu. Nix. Pe la 16 mi-am făcut o cafea. I-am jurat că la opt fix o să fie în pat. Am încercat să lucrez. Ea a vrut să apese pe smiley. Pe urmă a trântit pe jos ipodul. Pe urmă a vrut o pâine cu unt. Pe urmă nişte struguri. Pe urmă a cerut un film. Nu. Nici măcar nişte desene? Nu. Nici măcar unul? Nu! Mai bine rămâneam la grădi. Ha! Stai că îţi dau eu de lucru. Hai să întindem rufe. Acum că le-am întins, hai să le călcăm pe astea pe care le-am strâns. Călcatul rufelor, puah, o să ziceţi, mi-e urât de ele. Eu le împăturesc frumos, zice Oana, şi le pun în dulap şi gata. Mda. Dar pentru mine călcatul e terapeutic. Mă apucă în special când îmi suflă în ceafă câte o carte. Când începe să mă strângă şi ştiu că în curând nu mai am cum să o amân şi trebuie să mă apuc de tradus. Deeeci. Am călcat toate hainele Irinei. Ea le-a sortat. Aici tricourile, aici pantalonii, aici rochiţele, aici şosetele, aici indispensabilii, asta e a mea, asta e a ta, asta a cui e, mami? Apoi a jucat bingo cu şosete. Cum, bingo cu şosete? Simplu. Se ia un maldăr de şosete. Apoi se întreabă copilul:
- Tu ştii să joci bingo cu şosete?
- Nuuuu, cum vine aia? o să zică plodul.
- Şosetele trăiesc doar în perechi, două câte două. Ia uite şosetele tale sunt desperecheate. Deci trebuie să le ajutăm să-şi găsească perechea. Când găseşti două la fel strigi “bingo!” (atenţie, trebuie să aveţi o mină foarte serioasă când explicaţi regulile jocului!). Ai înţeles?
- Da!
Copilul se apucă să caute între şosete.
- Dingo!
- Bingo, mămico, cu B.
Bingo cu şosete a durat cam 20 de minute, cu tot cu plimbat după apă, mers la budă, cerşit ciocolată şi alte şantaje. Apoi mi-a fost clar că nu mai apuc să calc şi rufele mele.
- Irina, pune rufele mamei la loc în coş, te rog.
- Da, mama.
- Mulţumesc.
- Acum pot să mă uit la desene?
- Nu.
După cinci minute, Irina plutea pe apele învolburate ale oceanului, în corabia ei în formă de sirenă, numită Ariel. E încă destul de mică să încapă în ligheanul de rufe, aşa că a fost corabia perfectă.
- Mami, sunt în corabie!
- Bravo, ai grijă, să nu te prindă piraţii.
- Nuuu, că sunt un căpitan curajos şi îi alung eu pe toţi.
- Vezi că vine un val mare!
- Să fugiiiim, ajutooor!
- Nu fugim, aruncă ancora! Tu ştii ce e aia ancoră?
- Nu.
- Ancora e…. (ptiu, dracu’ m-a pus) un obiect de metal care este aruncat în apă şi ajunge pe fundul mării şi ţine corabia pe loc, să n-o ia valurile.
- A! Cşşşşşşş! Am aruncat ancoraaa! Suntem în siguranţă!
- Bravo, a trecut valul.
- Acum mergem mai departe?
- Da! Ridică ancora.
O văd presând un punct de pe mânerul ligheanului.
- Nu aşa! Trage de sfoară!
- Păi nu, că eu am buton.
- Aaaa. E o corabie cu buton.
- Daaa şi am o sfoară de-aia care se leagă de un stâlp când ajungi la mal!
- Parâmă se cheamă (aferim, Speranţa!).
- Aşa! Parâmă… Legaţi parâma, soldaţi!
- Irina, pe corabie sunt marinari, nu soldaţi.
- Nu! Că a mea merge singură. E cu motor.
- Nu e cu pânze?
- Nu. Şi zboară.
- Cum zboară!?
- Cu praf magic, de câte ori să-ţi spun.
Mda. Apoi a găsit o lanternă. Şi privindu-se în televizorul stins, a tot încercat să vadă dacă e roşie în gât, aşa cum au făcut cei de la salvare acum câteva nopţi, când am avut bal mascat la trei dimineaţa. După zece minute de autocontemplare a tras concluzia că da, e roşie în gât. Acum ce facem? Şi cum spuneam, ca să păstrezi zenul în aceste condiţii poţi doar să te joci. De-a corabia. De-a salvarea. Să ai norocul să-ţi sune telefonul de câteva ori şi să laşi copilul să răspundă. De ce să-ţi baţi capul doar tu? La ce-s buni prietenii? Sigur, o vreme n-or să te mai sune. Dar, pe moment îţi cumperi timp. Da, ţine. Încearcă. Şi nu uita, se zice Bingo, nu Dingo!
loading...
loading...
Data stelară: 27 august.
Balanţa cont card debit: 1000 RON
Data re-alimentării previzibile: 10 septembrie
Număr zile: 13
Cheltuieli previzibile:
Gradi (până la 1): 350 RON
Benzină: 100 RON
Intretinere: 140 RON
Lumina: 60 RON,
Telefon, internet, tv: 45 RON
REST: 300 RON
Buget zilnic: ~24 RON
CONCLUZII
Not bad!
Cine-a zis că nu se poate?
Cum se poate? Sunt câteva mişcări de facut.
1. În primul rând, dacă mă apucă disperarea mă gândesc la copiii din Africa şi la pensionarii din agricultură, care trebuie să trăiască o lună de zile cu sume mult mai mici. Până la urmă, 6 euro pe zi sunt ok, cu condiţia să nu ne îmbolnăvim şi să ne mulţumim cu filmele de la DVD şi parcul de lângă bloc, în loc de multiplex şi Orăşelul Copiilor. 13 zile nu sunt o eternitate.
2. Întotdeauna îmi plătesc facturile la timp. Imediat ce vin. Şi folosesc pentru asta un home banking device, ca să nu mai am scuza că n-am avut timp să trec pe la casierie, era coadă, a plouat. Long live internet. A fost o vreme în care într-o lună plăteam facturile restante la lumină, în alta plăteam restanţele la întreţinere. Bad idea!
3. Irina mănâncă la grădi, deci acasă nu gătesc decât în week-end. Pentru ea cumpăr legume şi fructe de sezon. Mă străduiesc să le iau din piaţă, nu de la hypermarket. Nu-mi iese mereu, dar mă străduiesc să fie măcar made in Romania. Din spirit de gaşcă şi pentru că legumele turceşti n-au niciun gust. Pe lista de cumpărături am mereu alimentele de bază: lapte, pâine, smântână, iaurt simplu.
4. Provizii, provizii, provizii: am mereu în casă paste de mai multe feluri (Spaghetti, învârtecuşe, fundiţe, şi d-alea prin case se bagă degetul- după cum le spune Irina. Măcar unul dintre aceste feluri de paste e colorat.), în congelator câteva pungi cu diverse amestecuri de legume – unele pregătite de Gabica (face nişte punguţe cu mazăre proaspătă amestecată cu mărar, numai bune de aruncat direct în oală) altele confecţionate de mine (anul ăsta am pus şi vinete, Gabica, în caz că citeşti), câteva borcane cu diverse dulceţuri (e unul dintre cele mai bine primite cadouri la noi: o dulceaţă de casă), biscuiţi, orez, conserve de ton în suc propriu (trebuie să mai mănânc şi eu. Şi fac o salată de ton de se zgârie pe ochi ăia de la “La Mama”).
5. Diferenţa între un pui gata rotisat şi unul de pus în tavă este de 2 ore şi 3 lei noi. Sunt săptămâni în care 2 ore de aşteptare atârnă mai greu în balanţă decât 3 lei. Puiul la rotisor e bun, nu conţine chimicale, se consideră mâncare pentru dietă (în curând o să vă prezint câteva reţete grozave pentru curajoasele care ţin diete). Am mereu în congelator ceva carne de pui, ceva carne de vită, chiar şi peşte. Ştiu să le pregătesc.
6. Nu merg cu Irina la cumpărături. În felul ăsta, orice jucărie aş fi tentată să pun în coş, e luată de pe raft, pipăită, întoarsă pe toate părţile, preţăluită şi depusă la loc. Să recunoaştem cinstit, casa e plină de jucării care n-au mai ieşit din coş de luni de zile.
7. Când am bani, cumpăr jucării noi şi le dosesc. Când nu am bani, mai scot câte una, dacă e cazul. În acest moment, ascunse în cămara mea sunt câteva ouă de dinozaur, un broscoi care se transformă în prinţ, un vulcan din care iese un dinozaur, un leu în cuşca lui, care îşi modifică dimensiunile, două puzzle-uri neîncepute, nişte pastile pe care când le pui în apă ies din ele diverse animăluţe şi altele asemenea. Foarte rar cumpăr jucării scumpe – de obicei de Crăciun şi de ziua ei. În casa noastră Iepuraşul de Paşte şi Moş Nicolae aduc dulciuri şi câte o jucărie mică. De Crăciun, Irina primeşte maxim două cadouri de la mama. Acele cadouri înseamnă ceva. Deţin rezerve de plastelină, creioane colorate, acuarele şi mărgeluţe. Practic împrumutul de jucării cu câţiva prieteni.
8. Copilul creşte repede. Hainele trebuie cumpărate cu cap. Unui copil de 2 ani îi cumperi tricouri ca pentru trei ani. Hainele de iarnă e bine să le poată purta măcar două anotimpuri. (Totuşi, să nu stea pe el ca pe gard). Cu încălţămintea e mai dificil, trebuie făcut un sacrificiu. Hainele nu sunt un cadou. Hainele sunt o necesitate.
9. Îmi plac reducerile de la magazinele de haine. Nu mă îmbrac de la second hand, dar sunt cu ochii pe magazine, am abonament la M&S unde mereu găsesc haine frumoase pe măsura mea. Încerc să nu uit că blugii şi tricoul nu-s mereu o opţiune. Încerc să nu uit că sunt şi femeie nu doar mamă. Prietena mea cea mai bună face coliere, brăţări şi cercei. Am 4 parfumuri pe care le alternez.
10. Am două prietene şi o adolescentă baby-sitter. Uneori am 3 copii. Alteori au ele câte 2. În felul ăsta îmi cumpăr timp pentru mine. În timpul pentru mine încerc să fac singură tot felul de lucruri. A fost o vreme în care aveam menajeră. Îmi plăcea să vin acasă şi să găsesc toate lucrurile la locul lor, covoarele periate şi ferestrele lucind. Acum nu mai am menajeră. Fac cât pot, când pot, cum pot. Lui Gimminy i-am sucit gâtul demult. E ok. Recunosc cinstit că nu-s în stare să mă pensez singură. Am învăţat însă să-mi fac singură manichiura. Când am bani, mă duc la coafor.
Voi cum faceţi?
loading...
loading...
Ati zis ca…