Arhiva pentru categoria ‘Mamă singură’

Ce scriu acum, scriu pentru toate mamele care s-au despărţit de tatăl copilului lor, în speranţa că le va fi de folos.

Am păstrat o relaÅ£ie politicos-rece cu tatăl Irinei ÅŸi una politicos-caldă cu fosta mea soacră. Pentru că mi s-a explicat pe îndelete ÅŸi nu o singură dată, ci ori de câte ori a fost nevoie (ÅŸi credeÅ£i-mă, a fost nevoie…) că un tată absent e mai periculos pentru mintea copilului rămas cu mama decât unul prezent măcar din când în când. Bun, rău, cum o fi, un tată din când în când e mai uÅŸor de gestionat decât unul care dispare ca măgarul în ceaţă. Asta pentru că în absenÅ£a unui părinte, copilul îşi crează un erou sau o eroină, înzestrat(ă) cu toate calităţile posibile ÅŸi imposibile, iar părintelui rămas lângă el îi atribuie toate necazurile legate de părintele absent. Nu pe tatăl plecat se va răzbuna copilul când acesta nu va da nici un semn de viaţă, ci pe mama rămasă la datorie. De aceea, copilul trebuie să aibă acces la ambii părinÅ£i. ÃŽntâlnirile cu părintele plecat trebuie să fie predictibile pe înÅ£elesul copilului ÅŸi cu un orizont de timp pe care el să îl poată percepe.

Am fost foarte tentată să-i interzic Irinei orice legătură cu tatăl ei. Şi nu o dată. Pentru că motive am, foarte rezonabile şi întemeiate. Dar mi-am dat seama că faptul că el nu plăteşte pensia alimentară pe care s-a angajat că o va plăti nu înseamnă nimic pentru Irina şi orice teorie legată de ceea ce te face părinte e superfluă. A iubi un copil înseamnă să fii acolo, să ştii ce-l doare şi ce-i place, ce are de prisos şi ce-i lipseşte, să te asiguri că în fiecare zi are ce mânca şi când îi e frig are cu ce se acoperi. Asta e definiţa dată iubirii de părinte de către mama mea irlandeză. În astfel de vremuri, când numărăm fiecare leu, nerespectarea angajamentelor financiare de către fostul partener e mai mult decât o jenă, devine frustrant şi dătător de dureri de cap să suplineşti nu doar moral, ci şi financiar o persoană care te-a dezamăgit în atât de multe privinţe.

Dar realitatea este că, pentru copil, orice gest de bunăvoinţă din partea părintelui absent e o mană cerească. Nu contează dacă acel părinte îi dăruieşte o excursie la Disneyland sau doar o piesă de teatru de păpuşi la sala Rapsodia. Contează apropierea acelui părinte, despre care copilul se întreabă: oare mă iubeşte? De ce nu mă iubeşte? De ce nu mă sună? De ce nu vine să mă vadă? De ce nu mă caută niciodată?

Dacă acest “niciodată” vi se datorează, spre binele copilului, puneÅ£i-i capăt.

Daţi-i copilului voie să-şi sune părintele. Lăsaţi-l să-i pună lui toate întrebările de mai sus, întrebări la care de atâtea ori a trebuit să răspundeţi, fără îndoială. Lăsaţi copilul să-şi vadă părintele. Lăsaţi-i o fotografie în care apare şi părintele plecat. Oricât v-ar durea. Oricât v-ar arde imaginea copilului adormit cu poza celui plecat în braţe. Oricât ar trebui să vă muşcaţi buzele atunci când îi formaţi numărul, ca să poată copilul vorbi.

De ce spun toate astea?

Pentru că am avut un septembrie greu. Greu din toate punctele de vedere: trimestrul 1 de sarcină cu toate neplăcerile lui, o mărire de doză de tratament zilnic pentru tiroidă, analize peste analize, panici, frici ÅŸi peste toate un copil semi-isteric. De ce nu mă sună tata? De ce nu vine tata? De ce tata nu-mi răspunde la telefon? care au degenerat în “ÃŽnseamnă că nu mă iubeÅŸte. De ce nu mă iubeÅŸte? Nu merit să mă iubească?”

O, de-aş fi putut să mă fac un balaur cu şapte capete ce scuipă flăcări prin şapte guri, scrum l-aş fi făcut pe cel ce îmi făcea copilul să plângă.

- L-am visat pe tata, îmi spunea. Mi-e dor de el! Aş vrea să-l sun.

- Nu, Irina, nu-l suna, să te sune el pe tine, am spus o vreme.

Åži rău am făcut. De la întrebări retorice la care a trebuit să inventez răspunsuri acceptabile (Ba te iubeÅŸte tata, sigur că meriÅ£i, probabil e ocupat) am ajuns la situaÅ£ii imposibile în care copilul frustrat făcea comparaÅ£ii nedrepte ÅŸi răutăcioase între Tati ÅŸi cel ce chiar o înveleÅŸte în fiecare seară, ca apoi să trecem la nopÅ£i de coÅŸmar ÅŸi dormit cu poza lui în braÅ£e, oscilând cu ÅŸerveÅ£ele puse peste aceeaÅŸi poză, ca să nu-l mai vadă, că o întristează. Până am clacat. Åži-am călcat încă o dată pe inima mea ÅŸi am spus “Irinei îi e foarte dor de tine, te rog, sun-o.”

A sunat-o. Åži soarele a ieÅŸit din nou. I-a promis că o va scoate la plimbare peste două sâmbete (nu sâmbăta asta, cealaltă). Åži ea a înÅ£eles ce înseamnă peste două sâmbete ÅŸi a aÅŸteptat fără să crâcnească să treacă timpul. Sâmbătă a venit ÅŸi a luat-o de-acasă, s-au dus la teatru ÅŸi au mâncat ecler, a primit un balon ÅŸi i-a cumpărat budincă Paula, apoi a adus-o înapoi  înainte de prânz. Åži i-a spus “Uite, am să te mai sun, promit, ÅŸi ne vedem iar de ziua mea ÅŸi a lui Buni, pe 8 noiembrie, îţi arată mami pe calendar!”. Apoi s-au pupat, el a plecat ÅŸi noi ne-am întors la vieÅ£ile noastre.

Copilul meu este acum mai liniştit. Acum două seri, chiar în timp ce Laur îi citea povestea, V. a sunat să întrebe dacă nu cumva Iri a răcit sâmbătă. Au vorbit trei minute. Poza lui stă acum la locul ei, lângă a lui Buni. Nu mai doarme cu ea în braţe, nu mai întreabă de el, nu mai cere să-l sune. Pentru că ŞTIE că o să-l mai vadă, ştie că poate să-l sune oricând, ştie că el poate suna oricând.

E atât de bună şi caldă şi calmă, vorbeşte frumos şi face ce-i spui. Aseară, când iar nu mă simţeam bine din cauza unei năucitoare dureri de cap care nu mă lăsa nici să mijesc ochii, a venit şi m-a învelit ea pe mine. M-a mângâiat şi m-a pupat pe frunte. Apoi, după poveste, a venit să mă mai îmbrăţişeze o dată.

Mi-am propus să am timp pentru ea în fiecare dimineaţă. Să-i dau zece minute în plus la mine în braţe. Să nu se mai culce fără o poveste, cât de mică. Să nu mai vină acasă cu microbuzul grădiniţei. Să o ducem noi dimineaţa. Să fim acolo pentru ea şi ea să ştie.

Am un noroc extraordinar cu Laur, care nu doar că o duce şi o aduce de la grădi, dar merge cu ea de două ori pe săptămână la balet, când eu nu-i pot citi, îi citeşte, când eu nu sunt în stare s-o învelesc, o înveleşte. E destul de înţelept să facă tot ceea ce tatăl Irinei n-a făcut. Înalţă zmeie, merge la role, răspunde la o mie şi una de întrebări, o ia în braţe, o gâdilă, o ajută să-şi pună hăinuţa şi are grijă să nu iasă fără glugă pe cap.

Nu spun toate astea ca să mă laud. Spun pentru că am fost tentată să-i tai Irinei orice legătură cu tatăl ei, în dulcele stil românesc. A trebuit însă să înghit alături de noul meu partener pilula “Tata e numai unul”. Pentru ca ÅŸi mama să rămână numai una. Apoi a trebuit să am curajul să recunosc că nu e normal ca un copil să aÅŸtearnă ÅŸerveÅ£ele peste chipul tatălui plecat, fiindu-i prea dureroasă simpla vedere a unei fotografii. Numai la morÅ£i se acoperă oglinzile ÅŸi tablourile ÅŸi, pentru mine, a fost un ÅŸoc să văd că din instinct, Irina îl trece în rândul celor morÅ£i. Nu, nu vreau să mă lupt cu un mort. Cel viu îşi bate singur cuie în talpă, în vreme ce eu rămân personajul pozitiv. FaceÅ£i ca mine. Somnul copiilor va fi mai liniÅŸtit.

Atunci când am luat hotărârea de a divorţa, am ştiut că pornesc pe un drum greu.  De aceea, am apelat la ajutor profesionist. L-am lăudat în multe rânduri pe dr. G. Ce n-am spus prea des e cât de dureros e să fii pacientul unui doctor ca G. Nu e un doctor comod, îţi dă chestii de facut, chestii nu mereu plăcute. Dar G. m-a învăţat să cer ajutor. Să nu îmi fie frică să spun că mi-e greu, că am obosit, că mă doare. M-a învăţat că am nevoie de aliaţi, că nu am dreptul să-i neg Irinei accesul la tata (aşa cum eram foarte tentată să o fac), că n-am dreptul să o rup de familia ei şi că, oricât de greu mi-ar fi mie, trebuie să îmi fac curaj să-i ofer Irinei o familie lărgită. Asta însemnând să reconstruiesc poduri incendiate cu ani de zile în urmă.

Am avut zile în care l-am urât sincer pe fostul meu soţ. Zile în care i-am dorit răul. Zile în care i-am gândit cele mai teribile sfârşituri posibile. Zile în care am vrut să dispară. G. m-a ajutat să trec peste furie, peste ranchiună, peste depresie, peste disperare.

Mi s-a întâmplat de câteva ori să nu-mi convină ce-mi spunea. Nici când mă sfătuia să mă pup în oglindă pentru toate crăcile pe care singură mi le-am tăiat de sub picioare. Nici când mi-a zis că trebuie să o rog pe Buni să mă ajute. Nici când mi-a zis că trebuie să mă împac cu cine nu pot să mă împac. Dar cel mai greu mi-a fost să înţeleg că orice copil are o singură mamă şi un singur tată. Bun, rău, absent, prezent, implicat sau deloc interesat, tata e unul. Câtă vreme e viu, ăla e tata.

Am protestat. Am spus că nu e drept. Că simplul act de a participa la concepţia unui copil nu te face părinte, nu-ţi modifică ireversibil chimia creierului, nu te condiţionează automat să nu mai poţi respira fără copilul tău. Cunosc atât de mulţi bărbaţi care îşi abandonează copiii, cunosc şi mame care nasc pui vii şi apoi dispar în neant. Dar argumentul suprem, care m-a convins, a fost acesta: Dacă îţi înveţi copilul că un părinte care nu e bun poate fi înlocuit, într-o zi nu doar Tata poate fi altcineva, ci şi Mama poate fi altă persoană. Şi, da, recunosc, gândul că Irina ar putea considera pe altcineva Mama m-a speriat.

Pe vremea mea se spunea că nu ţi-e mamă cine te face, ci aceea care te creşte. Idem despre taţi. Acum trebuie să trăiesc cu acest gând. Orice copil are o singură mamă şi un singur tată. Buni, răi, sfinţi sau ticăloşi, aşa cum sunt, mama e numai una, tata e numai unul. Ca să parafrazez un tătic celebru în blogosferă, concluzia e că tata e numai una.

Åži atunci… veÅ£i spune, înseamnă că mamele singure nu vor mai putea să-ÅŸi refacă niciodată viaÅ£a, pentru că nici un bărbat nu-l va putea înlocui pe fostul soÅ£ în mintea copilului. Ce ÅŸanse are un alt bărbat să se integreze într-o familie hibrid în aceste condiÅ£ii?

Dacă acceptă că biologic şi logic pentru mintea unui copil mic, de vârsta Irinei, nu are cum să fie tata, are şanse, spune G. Pentru un copil atât de mic e important să existe adulţi apropiaţi în viaţa lui, adulţi constanţi şi previzibili, pe care să se poată baza. Mama e una singură. Tata e unul singur. Dar copilul are nevoie de debuşeuri, de supape, de mentori. Un bunic, o mătuşă, o educatoare, prietenul mamei. Are nevoie să spună ce îl supără. Ce îl doare. Trebuie încurajat să vorbească despre asta. Pozele părintelui dispărut din casă nu trebuie să lipsească. Accesul la acel părinte trebuie să fie constant şi, pe cât se poate, previzibil.  Pentru că nu e vina copilului că am ales prost sau că nu ne-am putut păstra unii pe ceilalţi. Amar, dar adevărat.

Sper să nu aveţi nevoie de informaţiile astea, dar dacă aveţi, să vă fie de folos.

Sunt fosta soţie a unui gamer. Sper că nu asta va rămâne eticheta mea pe viaţă, dar în acest moment asta sunt. Şi scriu aceste rânduri pentru toate nevestele de gameri care n-au curaj să se privească în oglindă şi să recunoască adevărul vizibil din exterior. Anume, că nu duc o viaţă normală lângă o persoană ce-şi construieşte toate rutinele în jurul şi în scopul propriei plăceri de a se rupe de realitate şi de a trăi într-un univers paralel în care şi şoarecii pot fi lei-paralei.

Fac această listă la care vă rog să reflectaÅ£i, dacă trăiÅ£i cu un gamer. Nu mă refer la cel ce se joacă o dată pe săptămână câteva ore, ca să se destindă, ci la cei ce trăiesc strict ca să se joace. Cei care se trezesc noaptea pentru că e programat un raid. Cei care nu se ridică de la birou cu orele, nu pentru că ar lucra, ci pentru că sunt prea prinÅŸi în joc. Cei ce reuÅŸesc să adoarmă buÅŸtean chit că îi laÅŸi cu un bebeluÅŸ pentru câteva ore. Cei pe care trebuie să-i zgudui ca să se trezească din somn ÅŸi să se ducă la serviciu. Cei pe care trebuie să îi suni seara să le aminteÅŸti că îi aÅŸtepÅ£i, amănunt pe care ei îl uită, pentru că, nu-i aÅŸa… ÅŸi la serviciu există computere ÅŸi internet ÅŸi deci acces la jocurile lor dragi.

1.Toate nevestele de gameri speră că până la urmă soţul va recunoaşte că are o problemă.

86 la sută dintre cei dependenÅ£i de internet, inclusiv gamerii, suferă de o boală mintală asociată dependenÅ£ei lor. Adevărul e că pentru ei faptul că se joacă pe computer nu e o problemă. BărbaÅ£ii au o viziune foarte clară asupra lucrurilor care li se cuvin doar pentru că există. ÃŽntre aceste “daturi” se numără ÅŸi dreptul la “timp pentru mine însumi”, timp pe care rareori li-l acordă soÅ£iilor lor, dreptul la a dormi mai mult în week-end (indiferent cât de devreme se scoală cel mic în fiecare zi a săptămânii sau cât de obosită e consoarta), dreptul la liniÅŸte atunci când dorm la ore la care alÅ£ii poate fac chestii banale, ca înlocuitul unui furtun de duÅŸ sau un tenis cu copiii în parc ÅŸi, mai ales, dreptul la respect din partea tuturor celor ce-i înconjoară, pentru că sunt “tata”, “capul familiei” “bărbatul în casă”, chit că de multe ori sunt doar musafiri în propriile lor “castele”. Nu, ei nu consideră că au vreo problemă. Ei aleg să se joace. Până la urmă, ce rău fac? E mai bine să se ducă la bere cu băieÅ£ii? E mai bine să zacă în pat la TV? Ce rău fac ei?

2. Unele neveste de gameri se tem să dea cu computerul de perete.

SoÅ£ul uneia dintre colegele mele avea un playstation. Spun avea, pentru că a treia oară când colega mea l-a rugat să stea cu copilul ÅŸi el a zis “nu pot acum”, colega a luat consola ÅŸi a izbit-o de perete. A pus apoi mâna pe plasmă. Desigur, acestea sunt măsuri extreme. Eu nu cred în distrugerea bunurilor, însă se pare că gesturile extreme, în situaÅ£ii extreme, au succes. E fără îndoială, o declaraÅ£ie făţişă de război cu gamerul. A se folosi doar dacă vă asumaÅ£i războiul.

3. Unele neveste de gameri se tem că soţii lor vor deveni violenţi şi de aceea îi lasă în plata Domnului

O prietenă mi-a spus că atunci când nu mai poate, când soÅ£ul o amână, când n-o bagă în seamă, mai apasă pe butonul de restart al calculatorului, în semn de protest. E doar o exprimare a frustrării adunate în multele dăţi când vorbeÅŸte singură, ca un radio lăsat pornit pe frigider, semn că e cineva acasă. “Era să mi-o ÅŸi iau odată”, mi-a zis. ÃŽntrebarea mea pentru toate aceste femei este “Ce aÅŸtepÅ£i? Chiar să te lovească?”. Un bărbat care ridică mâna la soÅ£ia lui, fie ÅŸi doar ca ameninÅ£are, este ca o bombă cu ceas. Sfidarea gamerului agresiv (“Hai, dă, să te văd!”) e poate metoda cea mai periculoasă dintre toate, dar are efect. UtilizaÅ£i-o doar dacă sunteÅ£i în stare să-i faceÅ£i faţă la o eventuală încăierare. FiÅ£i gata să părăsiÅ£i incinta în fracÅ£iuni de secundă dacă palma chiar cade. După prima, a doua palmă e doar o chestiune de timp. LăsaÅ£i-i în plata Domnului ÅŸi veÅ£i observa că argumentul mâinii ridicate va fi utilizat din ce în ce mai des. PuneÅ£i-i bagajele la uşă ÅŸi oferiÅ£i-i un timp de gândire după prima discuÅ£ie în care a ridicat mâna ÅŸi există posibilitatea să nu mai încerce. Sau, dimpotrivă, să se rupă pisica în două.

4. Unele neveste de gameri consideră că nu se vor descurca singure, în special dacă au un copil, fără aportul financiar al soţului.

Acesta este doar un mit. Gamerii sunt consumatori de resurse. Cei ce au un serviciu stabil pe care nu şi-l pierd din pricina întârzierilor repetate la program sau a indisciplinei, ori pentru că se joacă şi la lucru, contribuie, e adevărat, la bună starea familiei, prin banii pe care îi lasă pe masă în fiecare lună. Dar a fi căsătorit nu înseamnă doar să ne plătim împreună facturile. Înseamnă şi să facem lucruri împreună, să avem planuri comune, activităţi comune, vacanţe, brainstorming-uri pentru probleme ce privesc întreaga familie. O căsnicie în care unul din soţi are doar obligaţii, iar celălalt doar drepturi, nu este o căsnicie, ci doar un contract foarte păgubos pentru cel împovărat de obligaţii. N-am să spun niciodată că e uşor să te rupi de al doilea salariu din casă. Din punct de vedere financiar, anul acesta a fost pentru mine un carusel ameţitor. Dar am supravieţuit. Facturile mele sunt mai mici decât înainte. Nu mai cheltui bani din bugetul casei pentru ţigările şi cafeaua lui. Costurile coşului zilnic s-au micşorat, pentru că am învăţat să trăiesc cu strictul necesar, menit să mă ţină în picioare. În niciuna din zile nu am făcut foamea. N-am rămas în pană de benzină. Am putut să-i asigur copilului tot ce îi trebuie, de la o grădiniţă bună, până la hăinuţe noi, cărţi, jucării şi mini-vacanţe.

Eu, ca individ, am crescut mult. Am reuşit anul acesta să fac mai multe lucruri decât în toţi anii anteriori. Am cunoscut oameni minunaţi şi am avut oportunităţi pe care nu le-am lăsat să treacă doar pentru că soţul meu, gamer, nu considera că merită timpul şi energia investite. Ziarul Copiilor e unul dintre proiectele în care fostul meu soţ nu a crezut. Mutarea blogului pe domeniul propriu a durat 2 săptămâni, din clipa în care am hotărât să fac ceva cu domeniul cumpărat pe vremea când eram măritată cu un gamer, anume în 2007. Anul acesta, care tocmai se va încheia (pentru că îmi măsor timpul din ziua în care El a ieşit pe uşa casei noastre), a fost istovitor, dar bun. Bun din toate punctele de vedere. Deci, se poate. Dacă eu am putut, dacă n-am murit şi nici nu zac prin spitale, înseamnă că se poate. Costă, dar se poate.

5. Unele neveste de gameri se agaţă de iluzia că sunt măritate şi asta le conferă un statut social mai acceptabil decât cel al unei femei divorţate, cu un copil sau doi în grijă.

Sunteţi măritate doar în acte. Dar gamerii nu merg cu voi în concedii, pentru că smulşi din faţa computerelor, ei se plictisesc. Nu merg la teatru, pentru că teatrul e o chestie falsă. Nu merg la film, pentru că pot descărca acasă orice film. Nu merg cu voi la nunţi, la petreceri, pentru că e doar o pierdere din timpul lor de joc şi din banii familiei, pentru că religia, tradiţiile, spiritualitatea, le sunt străine, le neagă sau le ignoră. Gamerii nu prea au prieteni în viaţa reală, cu excepţia celor care, ca şi ei, se joacă. Gamerii nu sunt persoane pe care te poţi baza, nu acceptă responsabilităţi şi singurele rutine pe care le conştientizează sunt cele ce ţin strict de nevoile lor de joc. Rareori vă însoţesc la cumpărături, cel mult cară sacoşele de la scară până sus. Dacă merg cu voi, nu se simt bine în mulţime, se grăbesc, n-au răbdare să se uite la produse, nu le priesc spaţiile aglomerate şi vor acasă. De fapt, sunteţi singure, cam 16 ore pe zi.

6. Unele neveste de gameri cred că nu există tată mai bun pentru copiii lor decât cel biologic.

Un gamer este un tată absent. Nu face lecÅ£ii cu copiii. Nu-i scoate la teatru. Nu are răbdare. Nu se implică. Nu iese în parc, pentru că ziua, de obicei, se odihneÅŸte. Nu petrece prea mult timp cu copiii, pentru că nu ÅŸtie să se joace cu copiii, deÅŸi asta face tot timpul, se joacă. ÃŽn cel mai bun caz, îşi ia copiii în braÅ£e ÅŸi îi introduce în minunata lume a jocurilor pe computer. Un tată gamer rareori ÅŸtie care sunt bolile de care a suferit copilul, rareori va Å£ine minte să îi dea un medicament la o anumită oră, dacă îi este lăsat copilul în grijă, rareori va renunÅ£a la joc pentru a asculta ce a mai inventat ăla micu, rareori va merge la serbările de sfârÅŸit de an ÅŸi, în general, se va mândri cu copiii lui doar când va dori să pozeze în bărbatul familist. A fi tată înseamnă mai mult decât procesul procreerii. ÃŽnseamnă pamperÅŸi schimbaÅ£i, năsucuri ÅŸterse, mers aplecat cu copilul atârnat de degete, a fi tată înseamnă tot ceea ce presupune “a fi mamă”. Singurul lucru pe care un tată nu îl poate face pentru copilul lui este să îl alăpteze. ÃŽn rest, bărbaÅ£ii sunt perfect capabili să facă orice face o femeie pentru un copil. Dar, puÅ£ini sunt cei ce vor să ÅŸi facă. TendinÅ£a generală e să facă prost sau extrem de lent, ca să vă determine să nu mai apelaÅ£i la el. Un bărbat (nu musai gamer) vă poate spune că nu este instalator să repare robineÅ£i, nu e electrician să repare prize, nu se ocupă de chestiile pentru care nu are instrucÅ£ia necesară, dar va avea pretenÅ£ia ca femeia lui să fie ÅŸi o bună menajeră, ÅŸi o fiinţă spirituală ÅŸi cu simÅ£ul umorului, ÅŸi o bucătăreasă desăvârÅŸită, ÅŸi o umbră tăcută gata să îl servească după cum îi e voia. De cele mai multe ori, bărbatul acesta este român. Åži este aÅŸa pentru că mama lui l-a învăţat că e unic, irepetabil ÅŸi are drepturi. Sau pentru că soÅ£ia a făcut totul pentru el, de teamă să n-o părăsească. LuaÅ£i asupra voastră toate îndatoririle casnice, în special creÅŸterea copiilor ÅŸi veÅ£i duce la maturitate fii ÅŸi fiice pentru care normalul înseamnă ceea ce văd în casa voastră. Tată nu e cel ce contribuie cu un spermatozoid. Cel ce e prezent ÅŸi activ până când puiul stă pe picioare de unul singur ÅŸi rămâne prezent ÅŸi activ toată viaÅ£a, acela este un tată adevărat.

7. Unele neveste de gameri accepta să doarmă singure în patul conjugal sau se mută în camera copiilor, pentru că prea des soţul adoarme pe canapea, în camera cu computerul.

Unul dintre deliciile căsniciei e împărÅ£irea patului cu soÅ£ul. Dormitul în acelaÅŸi pat are avantaje ÅŸi dezavantaje. ÃŽncepem cu dezavantajele. Unii soÅ£i sforăie. AlÅ£ii te dezvelesc. Unii au idei în miez de noapte, tocmai când tu pici frântă după o zi cu casă, serviciu, piaţă, ÅŸmotru, ăla micu’ ÅŸi alte bucurii cotidiene. Acest din urmă argument face tranziÅ£ia spre avantaje. Pentru că uneori, un sărut în miez de noapte, când pruncii dorm, e un bun început. Dormitul împreună, contactul fizic, îmbrăţişările, sărutul de noapte bună, trezitul în acelaÅŸi pat – într-un cuvânt, intimitatea sudează cuplul. Acceptă ca soÅ£ul tău să fure trei ore de somn pe noapte, pe canapeaua din sufragerie ÅŸi poÅ£i spune “adio” intimităţii. Renunţă la intimitate ÅŸi te vei pricopsi cu un coleg de apartament pe viaţă. O fi bine?

Acesta e doar vârful iceberg-ului. Viaţa cu un gamer nu este uşoară, oricât se străduiesc nevestele lor să se mintă că e ok. Gamerii au simţul umorului, sunt copilăroşi, sunt inteligenţi, observă detalii, rezistă la oboseală, te fac să râzi, emană nevoia de protecţie, răscolesc sentimentele materne din orice femeie, dacă te prefaci interesată, sunt gata să te tragă în lumea lor, îţi povestesc ce planete au mai cucerit sau ce strategii or să aplice, ce mişto a fost la raid şi în cât timp mai creşte în level personajul cu care te înşeală. Sau tac. Sunt doar umbra morocănoasă, persoana cu care te ciocneşti dimineaţa în sufragerie, cel care speri, speri, speri că se va trezi într-o dimineaţă şi va vedea că tu eşti tot acolo şi atunci te va redescoperi, se va reîndrăgosti de tine, va fi recunoscător că în tot timpul ăsta ai fost puternică, ai avut grijă de casă şi de copiii voştri şi va aprecia efortul tău de a rămâne pe loc. Te va vedea cu adevărat.

Mie nu mi s-a întâmplat. Sunt şanse bune să nu ţi se întâmple nici ţie. Dacă taci şi laşi lucrurile aşa cum sunt, cu siguranţă, nimic nu se va schimba.

Acest articol nu este o pledoarie pentru divorţ. E doar o aducere aminte că timpul trece şi nu întinereşti. Dacă ai copii şi renunţi la tine ca femeie, ca individ şi te dedici exclusiv rolului tău de mamă, te închizi în ei, nu uita că aceştia vor creşte şi vor pleca într-o zi şi te vei trezi pe la cincizeci de ani, singură cu gamerul tău. Care va continua să se joace. Până la epuizare. Până când ceva dramatic cu adevărat se va întâmpla, ceva care să fie echivalentul unui şoc electric. Şi asta poate fi: moartea ta. Moartea lui. Moartea unuia din părinţi, sau, mai dramatic, moartea unui copil.

Închei aici cu o ultimă temă de reflecţie: copiii tind să imite la maturitate ceea ce au văzut acasă la mama şi la tata. Dacă tu iei asupra ta tot, fetiţa ta va considera că ăsta e rolul femeii. Va căuta instinctiv un bărbat la fel ca tatăl ei, un bărbat pentru care ea să fie puternică. Se va simţi iubită şi împlinită doar în măsura în care partenerul ei va depinde de ea, aşa cum tatăl ei depinde de tine. Băiatul tău va căuta o soţie la fel de supusă ca tine. Şi va fi exact tot ce deteşti la soţul tău, chiar dacă nu vrei să recunoşti. Tema de reflecţie este: Ce faci cu viaţa ta? Dar cu a copiilor tăi? Şi de ce?

Câteva link-uri pentru vorbitorii de limba engleză (descoperite când căutam imaginile pentru a ilustra acest post):

Dependenţa de internet este o boală de tip compulsiv

O zi liberă, pe caz de boală

DependenÅ£a de jocuri video – Adevăr sau minciună

WOWdetox

Un articol publicat pe 17 noiembrie de Gardianul

E ceva magic legat de ora 20. E ora când se golesc străzile. Se aud chei răsucindu-se în uşă. PaÅŸi mici se reped spre hol, Å£opăind,voci subÅ£irele strigă  “Tati!”, braÅ£e cuprind trupuri fragile, buze se reunesc, priviri se încruciÅŸează pe deasupra capetelor copiiilor.

A mai trecut o zi.

Urmează masa de seară. Micile conversaţii. Ai luat pâine? Tu ce-ai mai făcut? Mângâierile pe frunte. Şi. cum a fost azi la grădi? Ai fost cuminte? Dar tu? Ce e bun la masă? Ce bine miroase! Cum ţi-a fost ziua? Ce avem la tv în seara asta?

Spală tu copilul, eu pun masa. Şi, ce facem de Crăciun? Mergem la ai mei? La ai tăi?

E bună? Îţi place? Mă bucur.

Citeşte-i tu azi, eu sunt frântă. Bine, îi citesc eu, strângi tu farfuriile?

Hai, că vin repede. Spală-te pe dinţi. Treci în pat.

A fost odată, ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti…Åži-am încălecat pe-o ÅŸa… Tati vine să te învelească ÅŸi să-Å£i stingă lumina.Noapte bună, puiule, să visezi frumos.

Åži-apoi… Ce frumoasă eÅŸti, ce dor mi-a fost de tine, au adormit copiii? ÃŽncă nu, stai să vezi ce mi s-a întâmplat. Doarme? Hai dincolo.

Sau… Unde e telecomanda? Iar filme violente. Dă ÅŸi tu pe ceva de dragoste. Hai, te rog, măcar azi. E  Lost! Cheamă-mă ÅŸi pe mine când începe. Mă duc să spăl vasele.

Sau… Lasă calculatorul, hai pe canapea.Åži mâine tot acolo îl găseÅŸti. Te rog, măcar acasă nu mai sta cu nasul în el.

Vii?

În uşa noastră se-nvârte doar o cheie.