Archive for the Category »In joaca «
A pornit, deci, spre Sibiu. Cu Pisa, cu Albă-ca-Zăpada, vreo patru cărţi, caleidoscopul şi alte mărunţişuri fără de care nu se dă dusă.
Le-a spus tuturor copiilor de la grădi că ea pleacă la Sibiu, să pescuiască păstrăvi cu Nunu.
Nunu i-a pus rolele în portbagaj. Ar fi luat şi bicicleta. Şi jumătate de casă dacă s-ar mai fi putut.
Iar eu… eu mă simt fără o mână şi m-am jelit toată dimineaţa la toată lumea, că pleacă fata şi eu cui rămân…
“Ei, plec şi eu într-o vacanţă. Lasă, că mă-ntorc.”
I-am dat bani de timbre. Acum o să încep să pândesc cutia poştală.
loading...
loading...
De vreo săptămână mi s-a dublat doza de medicamente fără de care nu prea mai am cum să trăiesc. De fapt nu s-a dublat. A crescut de la 100 la 150 de mg zilnic, pentru a reface un echilibru vital, pe care cei mai mulţi dintre dumneavoastră nici nu-l băgaţi în seamă, atât de subtil şi de fin este.
Nu intenţionez să mă plâng, deci lăsaţi batistele deoparte. De boala mea nu se moare, doar o am pana mor. Dar refacerea balanţelor, the fine tuning, cum zice americanul, e năucitoare. Nu mă doare nimic. Nu am febră. Doar lumea se cam învârteşte cu mine.
Mi-a zis medicul că e posibil să-mi fie rău. Depindea de mine, 125 mg sau 150mg, de cum suport, de cum reacţionează organismul. Dar e mai bine cu 150 direct, ce să mai plimbăm pisica. Să mă-ntorc acum la 125, după aproape o săptămână de muşcat glonţul e inutil.
Aşa că stau cuminte şi aştept să nu se mai învârtească universul cu mine, îmi spun în gând că azi mi-e bine şi vreau să mă cred.
Între timp, merg în parc, ies la cumpărături, încropesc cine, merg la serviciu şi încerc să mă conving că e doar o perioadă de tranziţie, care se va termina imediat ce organismul meu va asimila noua doza. Nu vă supăraţi dacă nu vă răspund la mailuri, uneori e complicat să stau pe scaun. Să ştiţi că n-am murit, doar mă ajustez.
loading...
loading...
Am plecat doar să ne plimbăm cu rolele. De la intrarea în parc am auzit tobele. Şi pentru că avem ritmul în sânge, de pe vremea când cel mai puternic zgomot era bătaia inimii mamei ascultată de dinăuntru, nu ne-am putut abţine. Aşa am ajuns în cerc. Am luat o tobă în braţe şi cu ochii la cei 4 şamani, am început să dăm din mâini. Au fost 20 de minute magice la capătul cărora Irina învăţase 3 ritmuri, iar pe mine mă dureau palmele.
Apoi am făcut baloane uriaşe de săpun şi ne-am jucat cu panglici.
Alţii au mers pe “sârmă” şi s-au jucat cu beţe.
Dintre toţi copiii, eu m-am simţit cel mai bine. Mi-a plăcut să fac parte din tribul din Parcul Circului. Din păcate a fost ultima ediţie din vara asta. Ei sunt oamenii de la Studio Parc şi au calitatea de a ne aduce aminte că demult demult demult, ai noştri erau un trib capabil să se mişte în acelaşi ritm, capabil să stea pe loc şi să facă pământul să se cutremure. Mulţumesc!
loading...
loading...
Ati zis ca…