Iri-Irinuca. Aşa-i spune. Şi când o cheamă la masă, şi când îi aliniază hăinuţele pe pat, şi când se întind pe jos la puzzle-uri cu câte 100 de piese.

Iri-irinuca, uşor lălăit, cu voce de soprană, aproape incantaţie.

Şi iada, cu corniţele cât casa, ţopăie şi râde mânzeşte, nu mă prinzi, nu mă prinzi, babă fără… Se opreşte, se uită precaută în jur, aşteptând ochiul magic din fruntea mamei să clipească puţin mai des ca de obicei, apoi respiră uşurată şi o ia de la capăt: nu mă prinzi, nu mă prinzi…

Aneto! o strigă obrăznicătura, te rog să-mi dai, să-mi faci, să-mi aduci.

Şi Ana nu poate să nu dea, să nu facă, să nu aducă.

Şi ferească Sfântul să dispară Ana, că imediat se face apelul şi răsună goarna domniţei: “Da’ Ana unde e? Da’ vine înapoi? Da’ când vine?”

- Ana, maşina ta vorbeşte?

- Nu.

- A noastră vorbeşte!

- Pe limba maşinilor?

- Nu, pe limba oamenilor.

- Nu se poate, măi, Irina.

- Ba da, întreab-o pe mama.

- Doamna Andreea! Auziţi ce zice Irina, că maşina vorbeşte pe limba oamenilor.

- Da, doamna Ana, vorbeşte.

- Cum, doamnă, aşa ca mine şi ca dumneavoastră?

- Da! Ştie poezii şi ghicitori, visează, mănâncă benzină şi o să se ducă în Raiul Maşinilor.

- N-am ştiut, doamnă, înseamnă că e o maşină deosebită.

- Costică e cea mai curajoasă maşină din lume! clopoţeşte mândruţa, ţopăind cu nădejde în pat.

Ana clatină din cap şi se pregăteşte de următoarea mirare…

- … Şi Leo e un prinţ leu care se transformă în om şi e cel mai mare dintre fraţi şi are grijă de fraţii lui mai mici, leuţii, şi locuieşte în Ţara Leilor şi când merge pe stradă se îmbracă în costum de om, ca să nu se sperie lumea de el, că-l prinde şi-l bagă în cuşcă.

- Nu se poate, măi, Irinuca, nu există aşa ceva!

- Ba da, întreab-o pe mama!

- Doamna Andreea… auziţi ce zice Irinuca…

- Da, doamna Ana, aşa e. Şi în Ţara leilor, copiii care nu sunt cuminţi sunt serviţi pe farfurii de argint leilor cei mari, care numai ce-i văd şi zic: Mmmmmm, a venit cinaaaa!

- Fantastic! Habar nu am avut că există aşa ceva.

Râdem, ne privim şi ne facem cu ochiul, mintea Irinei sigur e pictată în toate culorile curcubeului şi e populată doar de fiinţe fantastice, capabile să zboare şi să se îmbrace în ce costume vor ele, sirene care prind aripi şi zboară precum fluturii, insule fantastice cu flori de diamante, prinţi care se transformă în lei şi dragoni blânzi gata să alunge vise rele…

- Mami! Ana nu mă crede că şi tu creşti pe lângă mine!

- Doamnă, eu i-am zis că oamenii mari nu mai cresc!

- Ba da, Ana, şi mămicile cresc pe lângă copiii lor, aşa e.

- Daaa? N-am ştiut!

- Să ştiţi că Irina nu minte. Dacă vă mai spune câte o chestie de-asta surprinzătoare, aşa e! De la mine ştie.

- Am înţeles!

- Aneto! Care e culoarea ta preferată? M-am hotărât să îţi fac un desen. Ţi-am desenat o casă, uite aici e curtea, asta e uşa, dar cum vrei să-ţi fac acoperişul?

- Păi acum se poartă ţiglele astea roşii, aşa e modern. Dar culoarea mea preferată e albastru.

- Bine, să-ţi fac cu albastru, ia zi, îţi place? Mami! Albastru e culoarea preferată a Anei!

În fiecare zi, Irina şi Ana pictează, modelează, fac fişe, cos frumos, ţes frumos. Ana colorează tenace cartonaşe, abia stând pe scăunelul care de-acum i-a rămas mic până şi Irinei. Dilemele în această casă ţin strict de fragilitatea firişoarelor de hârtie din jocul “să ţesem frumos”, misterul cel mai mare a rămas “unde e capul de elf din fişa cu obiecte ascunse”, problema cea mai gravă e că ne lipseşte o piesă din puzzle-ul cu prinţese în trei dimensiuni şi scopul major în viaţa micuţei e să nu mai depăşească iarăşi contururile.

- Doamnă, nu e pentru copii ăsta, abia am putut eu, dar uite ce frumos am făcut, zece pentru Ana, cu felicitări, nu, Irinuco?

- Mami, recunosc, fişa asta chiar că a fost grea.

Olguţa lui Teodoreanu ar zâmbi la Iri-Irinuca, amazoana, care cu privirile în tavanul lui Costică, imitând perfect tonul Anei, spune ca pe apă:

- Sfântă fecioară Maria, maica lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi şi ajută-ne să ne întoarcem cu bine acasă.

Apoi îndeasă şi o cruce mare, fără să-şi dezlipească ochii din tavan, şi spune:

- Acum putem să mergem!

[Show as slideshow]

[View with PicLens]

 

Încep prin a mulţumi pentru vorbele bune pe care mi le-aţi lăsat a propos de întâlnirea mea cu foştii colegi.

N-a fost rău deloc. Multe dintre fete au copii de vârsta Irinei sau mai mici, ne-am propus să ne vedem şi cu ei într-o zi, dar cine ştie când se va întâmpla asta.

Am fost într-un loc numit La Divan, pe strada Franceză, un restaurant cu multe canapele moi şi lumină difuză. Ne-am simţit bine. Ne-am uitat la pozele copiilor. Ne-am mirat de ce bine seamănă cu noi şi nu cu taţii lor, pe care nu-i cunoaştem.

E uimitor câte din ele erau neschimbate. Poate pe una singură n-aş fi recunoscut-o dacă aş fi întâlnit-o pe stradă. Şi asta pentru că a slăbit foarte mult. Apoi… Ce frumoase sunt şi ce tinere au rămas în mintea mea, mi-e greu să vă spun.

A fost o zi lungă în care m-am gândit la toate poveştile lor, iar una dintre ele m-a bucurat foarte tare, dar m-a şi întristat. O căsnicie veche ce se zdrenţuieşte dureros, o poveste de dragoste nouă ce abia se ţese. Dar aş schimba viaţa mea cu a vreuneia dintre ele? Nu. Mi s-a reconfirmat că nu există fericire deplină. Că uneori la început trebuie să fie greu ca apoi să fie frumos, nu neapărat şi uşor. Că până la urmă, indiferent câte obiecte există pe acte de proprietate, tot cu copiii ne mândrim cel mai tare.

Am dat azi din întâmplare peste un citat dintr-un articol: “Ca să-mi fie bine, am nevoie doar de ceva de făcut, cineva de iubit si ceva la care să sper.”

Adevărat. Să vedem. De făcut, slavă Domnului, este. De iubit, idem. Ceva la care să sper? Mai important decât atât, am în cine să cred. Ori asta le întrece pe toate. Când poţi să crezi în cineva, înseamnă că nu eşti singur şi chiar ai speranţă.

E bine.

Se zice că dacă vezi o mare masă de oameni venind dintr-o anumită direcţie, în grabă mare, şi o singură persoană mergând în direcţia opusă, acea persoană este cu siguranţă un jurnalist. Există şi boli profesionale, ataşate oricărei meserii pe care ţi-o faci a doua natură, în special celor care nu încep la 9 şi se termină la 16. Jurnalist nu eşti doar de la 9 la 16, eşti şi când mergi pe stradă şi dai de o manifestaţie, şi când te întorci din week-end şi e inundaţie într-un sat, nu ai cum să te fereşti de meseria de a povesti despre prezent. Până la urmă îţi intră în reflex şi capacitatea de a asculta şi cea de a fi empatic şi de a-l linişti pe cel din faţa ta atunci când are emoţii, şi curiozitatea de a afla exact ce s-a întâmplat şi de a întreba până în pânzele albe. Ieşitul pe uşă şi intratul pe fereastră poate deveni un tic. Ca şi mersul împotriva curentului.

Eu merg împotriva curentului de aproape 13 ani şi tot nu mă satur. Chiar şi în lucrurile mici, ca de exemplu preferinţa pentru ceai sau cafea de dimineaţă. Acum când scriu, biroul meu miroase înebunitor a cafea proaspătă, Jacobs, preferata mea (eu sunt dependentă de mirosul şi gustul cafelei). Ani de zile, nimeni nu a făcut cafea în acest birou. Acum se face. Zilnic. Eu stau şi mă îmbăt cu mirosul, ca dependentul de nicotină ce alege să fumeze măcar pasiv, în încercarea disperată de a se lăsa de fumat. Beau ceai. Am ceaiuri complicate, cu flori de albăstrele şi de cireş, cu bucăţele de măr uscat sau fructe de afine, o minune de ceaiuri care nu se compară cu aroma acesta de cafea fierbinte ce-mi gâdilă nările.

Azi la ora 18 mă întâlnesc cu câteva dintre colegele mele de liceu. Probabil că şi printre ele voi fi împotriva curentului. Avem toate 33 sau 34 de ani. Unele sunt măritate, au soţi buni lângă care stau de ani de zile, altele sunt la a doua căsnicie, mai reuşită decât prima; unele au copii – chiar câte doi, altele colindă lumea. Mi-o aduc aminte pe Raluca, spunând printr-a 12a, “tu şi la întâlnirea de 10 ani o să vii tot în blugi şi în adidaşi, probabil o să ai o colecţie de adidaşi ultimul răcnet şi tot ca o fetiţă o să fii.” N-am fost la întâlnirea de 10 ani. Cu multe dintre cele pe care le voi revedea azi nu m-am văzut chiar de atunci, dintr-a 12a. Cu unele am vorbit la telefon, pe vreo două le-am şi întâlnit, au fost pe la mine, am fost pe la ele.

Şi iată-mă, 16 ani mai târziu, gata să mă prezint la întâlnire, nu în blugi şi în adidaşi cum prevedea Raluca, dar nici foarte departe de imaginea pe care o avea despre mine acum 16 ani, cu singura menţiune că nu, nu mai sunt o fetiţă. Sunt o femeie de aproape 34 de ani, încremenită în acelaşi job discret de mai bine de 13, divorţată şi cu un singur motiv de adevărată mândrie: am făcut un copil. Duc cu mine la întâlnire un bagaj uriaş de aşteptări şi speranţe despre care poate am uitat sau au uitat. Nu mă pot mândri cu călătorii spre destinaţii exotice, nu am de povestit decât despre multele mele case închiriate, despre cel mai simplu divorţ din istoria contemporană, despre înfrângeri şi despre eşecuri personale, începând de la cine credeam că voi fi şi terminând cu cine am devenit. Sau aş putea să fac ce am învăţat foarte bine în ultimii 13 ani: să privesc, să ascult şi să tac. Liniştea asta contemplativă am mai folosit-o eu şi cu alţii. Li s-a părut atunci că sunt rece, distantă, puţin superioară. Nu reuşesc mereu să transmit ce vreau, mai ales când nu am un microfon după care să mă ascund, arma mea, scutul meu, bisturiul, evantaiul, bagheta magică pe care am învăţat să o folosesc în folosul altora şi niciodată în interesul meu. Sunt un povestaş. Pe o scară a relevanţei, de la 1 la 10, povestaşii unde se încadrează?