Motto: “Tot nu-mi revin… doar 2 ore jumate stau cu copiii si facem ce le place…”

V-am întrebat astăzi câte ore petreceţi pe zi cu copiii şi ce faceţi în timpul acela. E un exerciţiu pe care şi eu l-am făcut azi, eu cu mine, cu ochii la o clepsidră care curge invers. Adinuca a spus că stă doar două ore şi jumătate cu copiii în fiecare zi, şi asta a fost un şoc din care nu prea reuşea să-şi revină. Dar ce să facem, doamnelor şi domnilor, e criză, femeile sunt egale cu bărbaţii, puterea de cumpărare e aceea pe care o ştiţi, facturile sunt mari, totul costă, când să le faci pe toate? Să luăm cazul meu.

De la vârsta de doi ani şi şapte luni, Irina lipseşte de acasă de luni până vineri, de la 8 la 18. Cam zece ore pe zi în care nu suntem împreună decât 50 de minute cât durează drumul de dimineaţă şi poate tot atât, uneori mai mult, cel spre casă. De aceea, de câte ori pot, o iau să doarmă acasă, chit că asta înseamnă că eu nu mai lucrez nimic în plus în ziua aceea.

Sunt printre românii care nu pot trăi dintr-un singur salariu. Trebuie mereu să fac ceva în plus pentru a-mi asigura fondurile necesare vieţii de zi cu zi. Nu am economii, dar nici împrumuturi. Ziua mea de lucru începe la 9 dimineaţa şi se termină, destul de des, spre 2 noaptea. Asta pentru că după ce am petrecut câteva zile bune tot plantându-mi copila la filme cât eu dădeam zor să-mi termin traducerile, am ajuns la concluzia că nu e fair faţă de Irina să n-o bag în seamă măcar atunci când este acasă. Şi-aşa nu prea este pe acasă. Mi-am dat seama că am timp, trebuie doar să vreau să i-l acord. Sunt printre cei norocoşi, care au înţeles că timpul nu creşte în pom şi nici nu e ceva ce se poate găsi la ofertă. Poţi cumpăra timp sau poţi să ţi-l faci cu propriile tale mâini, evident, acceptând ideea de compromis.

Nu, casa noastră nu străluceşte ca un pahar. Hainele nu-s aliniate în dulapuri şi nici prosoapele nu sunt aproape niciodată călcate. Fac tot ce pot, atât cât pot, când pot, fără să îmi fac un scop în viaţă din a menţine suprafeţele strălucitoare. Îmi place să deschid larg ferestrele şi să am în fiecare zi haine curate, pe cât posibil călcate, îmi place să o am pe Irina veselă şi senină, să nu-i lipsească nici ceea ce pofteşte să mănânce, nici jucăriile cu care poate şi mie mi-ar fi plăcut să mă joc atunci când eram mică.

De multe ori mă trezesc în faţa unor rafturi ţinând în mână jucării prea scumpe, făcând calcule complicate menite să degreveze suma necesară cumpărării şi acelei jucării. Dar realitatea este că acasă Irina se joacă destul de rar – cât vremea ne permite hălăduim prin parcuri, la aer, ieşim cu bicicleta, mergem în locuri noi, le vizităm pe cele vechi fie şi doar ca să vedem ce s-a mai schimbat. Când afară e urât, jucăm domino sau Comoara Piraţilor sau Piticot. Uneori ne uităm împreună la filme, mai ales la cele noi. Îmi place să le văd cu ea, să ştiu la ce se uită.

O invit să mă ajute. Întindem rufe împreună. Punem la spălat hăinuţele de peste săptămână. Gătim. Uneori explorăm cutiile cu jucării şi ne aducem aminte de cutare păpuşă şi cutare roboţel, de maşinuţa gri şi de locomotiva de lemn. Povestim mult. Ascultăm muzică. Mergem în vizite şi primim musafiri. Eu şi Irina suntem norocoase. Eu am norocul că încă e mică şi mai pot să-i spun lucruri, ea are norocul că mama poate fi lângă ea şi îi poate răspunde la zecile de întrebări pe care le are în fiecare zi.

Aş fi putut avea un job mai bun, de la 9 la 17 sau de la 10 la 19, poate acel job mi-ar fi adus mai multă notorietate şi mi-ar fi oferit o viaţă mai uşoară, poate aş fi avut casa mea şi o maşină ceva mai nouă, ori Irina ar fi mers la Scoala Americană. Dar timpul, timpul de care amândouă ne bucurăm, e un privilegiu. Adunate, minutele de dimineaţă (de la 7.30 la 9) cu cele de seara (de la 18 la 21, uneori 22) fac patru ore şi jumătate minim, pe care le avem în fiecare zi împreună. Uneori sunt mai multe. Nu mă laud cu asta, doar afirm un compromis. Am înţeles că de pe la zece ani în sus, copiii încep să se retragă în cochilii ce se întăresc pe măsură ce trec lunile. Am înţeles că de pe la 12-13 ani în sus, contează mai mult ce spun prietenii decât ce spun părinţii. Aşa că aleg acest compromis al dormitului de la 2 la 7 în fiecare seară, pentru privilegiul de a o mai avea puţin lângă mine, cât timp ceea ce îi spun eu încă mai contează, încă mai înseamnă ceva.

Astăzi am aflat că 49% dintre copiii din România petrec mai puţin de o oră cu părinţii lor în fiecare zi. Astăzi am văzut trei clipuri video care mi-au tăiat respiraţia. Fac parte dintr-o campanie socială intitulată “Copil, caut timp. De petrecut cu părinţii mei”, realizată de Romtelecom. Vi le arăt şi vouă.

Get the latest Flash Player to see this player.

Get the latest Flash Player to see this player.

Get the latest Flash Player to see this player.

Ni se spune mereu că timpul curge, se scurge şi s-a dus. Nu poţi da timpul înapoi. Am primit o clepsidră atipică. Atunci când o întorci, nisipul o ia de jos în sus şi nu de sus în jos, aşa cum te-ai aştepta. Clepsidra asta măsoară doar câte trei minute. Mă face să mă gândesc la toate minutele în care, deşi eram în aceeaşi casă, nu eram lângă ea, ocupată fiind să fac bani. La toate dimineţile în care, epuizată de lucrul peste noapte, am abandonat-o la televizor, la Minimax şi la toate filmele pe care am dat banii-pe care-munceam noaptea-până spre ora 2-ca să îi am-să îi pot cumpăra tot ce îmi închipui eu că îi trebuie.

Copiii nu au nevoie de tot ce ni se vinde. Poate că îşi doresc să aibă tot ce văd, dar cu adevărat au nevoie să îi vezi, să îi auzi, să îi atingi, să-ţi simtă căldura, apropierea, să ştie că se pot baza pe tine. Voi, cei ce citiţi aici, aşa cum spunea acum câteva ore Adina, ştiţi lucrurile astea. Dar ştiaţi că sunt copii care sună la un număr Romtelecom pentru că nu au cu cine să vorbească? Ştiaţi că mersul la cumpărături nu e printre activităţile favorite ale copiilor mici? Eu am aflat azi dintr-un studiu şi, după ce am văzut clipurile, m-am oprit cu ochii la clepsidră şi am continuat să o întorc, compulsiv, şi s-o privesc. Am timp.

Dacă voi nu aveţi destul timp sau vreţi să vă faceţi ceva mai mult, puteţi afla cum.

Mâine vă ofer un fişier audio înregistrat la conferinţa de presă: Psihoterapeutul Anda Păcurar vorbeşte despre cât de important e timpul petrecut cu copilul în perioada 0-9 ani şi de ce.  Şi tot mâine, vă spun unde o puteţi găsi. Până atunci, întrebarea rămâne: Aveţi timp? Timp împreună, zic.