Author Archive

Când am văzut rețeta de chocolate lava la Adi Hădean a fost unul din acele momente în care am regretat că n-am forme de ceramică și nici cești de pus în cuptor. Între timp, am trecut pe la Ikea și m-am dotat cu forme de ceramică, tot din cauza omletei lui expandate. Azi s-au aliniat planetele, zăpezile și sorții să facem, în sfârșit, acest desert, o nesimțire de ciocolată.

Rețeta și modul de fabricare sunt aici. Eu pun pozele noastre doar ca să vă enervez. ca să vă stimulez.

[Show as slideshow]

[View with PicLens]

Ce a făcut Irina:

A mâncat ciocolată rupt ciocolata bucățele. A uns formele cu unt. Le-a tapetat cu zahăr. A lins spălat toate cratițele în care existau urme de ciocolată. A dansat dansul ploii pe lângă cuptor preț de 10 minute.

Observațiile mele personale, după degustare.

Iese mult mai bine în formele înalte de ceramică, decât în cele mititele de staniol. Dacă vă gândiți că rămâne aluat crud la mijloc, uitați de teama asta, care aluat? 3 linguri de făină nici nu se simt. Timpul de coacere e foarte important. Imediat ce se crapă crusta trebuie scoase, ca să nu se facă brioșe. N-am avut fructe de pădure, am avut dulceață de cireșe amare, pe post de compliment. Gustul este divin. Pentru că discutăm despre 400 de grame de ciocolată (amăruie, de la Delhaze, în cazul nostru) multiplicate în 200 de grame de unt și păcălite cu 3 linguri de făina, 3 ouă și 3 linguri de zahăr. Practic, gustul și textura ciocolatei se ridică la cub și se trec prin căldură de 200 de grade Celsius. E indescriptibil în cuvinte. E moartea dietelor dar și a depresiilor.

Fun. Și într-adevăr, spectaculos de simplu. Merci, Adi!

28 ianuarie 2012, după-amiaza, pe canapeaua din sufragerie. Pentru prima oară în viața ei, am putut s-o strâng pe Lia în brațe fără să-mi fie teamă că o frâng. Am gâdilat-o, ca pe Irina când era mică – dar mai mare – și a râs. E copilaș. E numai bună de strâns în brațe.

1 februarie, după-amiaza. “La revedere, frumoaselor”, zise administratorul din pragul ușii, neîndrăznind să mă privească în ochi, prefăcându-se că se uită la Lia. Lia primește mai bine decât mine complimentele, eu încă mă blochez.

Seara, în bucătărie, Laur desface sticla de vin roșu. “Ce sărbătorim?” întreb. “Exiști.” răspunde.

3 februarie, 10.25 “Îți mulțumesc că m-ai înțeles, mami.” Pe drum spre școală, să înapoiem banii uitați de Mihai în bancă, luați de Irina “pentru că i-a uitat, cu siguranță i-a uitat și n-am vrut să-i arunce doamna de serviciu. Voiam să-i dau azi, dar dacă nu m-ai dus la școală, i-i dau luni. ” Am dus-o la școală și cu ocazia asta, a învățat că faptele (fie ele și bune) au consecințe.

În caz că doriți să revedeți aceste două texte utile:

De la don Pandele citire, cum se frânează pe ghețuș (atenție, azi străzile sunt oglindă).

Și zece sfaturi pentru șoferițe.

Kind reminder: nu dați click dreapta pe linkuri, că vă enervați și pierdeți esențialul.

Sunt indignată. Așa ceva nu se poate să existe în România anului 2012. Citesc pe blogul Carlei despre cum sunt tratați copiii la Spitalul de Pediatrie din Sibiu.

“Există suspiciuni şi că, în timpul spitalizării, copiii sunt sedaţi pentru a nu mai plânge atât de mult după părinţii lor, iar celor “agresivi”  le sunt legate mânuţele cu fâşii de tifon de tăbliile pătuţurilor, pentru a nu mai putea să se zbată. Circulă poveşti, printre mamele victime ale acestui sistem de spitalizare, că unii copii au prezentat la externare urme de legături pe încheieturile mâinilor şi picioarelor, iar personalul medical a argumentat că a fost necesară imobilizarea copiilor pentru a li se putea aplica procedurile medicale la care opuneau rezistenţă…”

Îmi doresc din tot sufletul să nu fie adevărat. Gândul că cineva m-ar despărți de copilul meu bolnav e insuportabil. Nu mi-aș lăsa copilul nici bolnav de ciumă de-ar fi, singur, părăsit într-un spital, la mila asistentelor, care să-l lege cu tifon pentru proceduri medicale…

Aș vrea să fac ceva, dar nu știu ce. Așa că stau și fierb pe scaunul meu și mă rog la Dumnezeu să nu trăiesc așa ceva în viața mea, că sigur cineva nu scapă.

Incredibil!

Nu mai există Salvați Copiii? Nu mai există Crucea Roșie? Cine îi apără pe copiii ăia? Pe ce lume trăim de trebuie să ne apărăm copiii de medici? cum rămâne cu “În primul rând, să nu faci rău!”.

Nu, așa ceva nu se poate.