Author Archive
Am plecat cu trenul pentru că bietul Costică nu mai e de scos din oraş. Am cumpărat bilete la fără douăzeci şi la fără zece eram deja în tren. 50 de lei pentru un bilet întreg şi unul pentru copil, o clasa a doua curată, chiar dacă aglomerată, cu ferestrele ţintuite, dar cu aer condiţionat suficient. Studenţi. Laptopuri. Ipoduri.
Am şi eu piticul la mine, şi un stick de net de la RDS, care stă sau nu stă conectat, în funcţie de câte dealuri ne înconjoară. De la Comarnic, unde stăm neaşteptat de mult, începe să plouă mocăneşte, aproape la orizontală. Drumul ăsta până la Buşteni e un prilej grozav să redescopăr poisson rouge, un site pentru care nu poţi fi îndeajuns de recunoscător. Se lucrează intens pe traseu, pe liniile ferate. Gările au câte un şanţ adânc săpat la prima linie. Irina îmi ţine scurte lecţii de ecologie. Apele i se par murdare, uite câte sticle aruncate, mizerie, mizerie, mizerie… Planeta noastră o să moară în curând. Vai! Trenul nostru are o oră întârziere.
La Buşteni, kilometrul cu taxiul costă 3 lei (domnul şofer a trecut pe tarif 3 imediat ce am deschis gura şi s-a prins că nu suntem de prin părţile locului.)
60
Ajungem repede la pensiune. E curat şi frumos, chiar dacă miroase altfel decât acasă. Casele au fiecare amprenta lor olfactivă. Pe asta încă mi-e greu s-o definesc, dar nu e ceva supărător. Gazda înţelege că uneori copiii nu mănâncă tot aşa că dintr-o porţie foarte generoasă face două, îndestulătoare.
60
Plouă. E ora de somn, dar Irina nu doarme. Aşteaptă să-i spun povestea cu caii verzi de pe pereţi. E fantastică, ştie exact cum să modeleze orice spaţiu, să îi devină acasă. Tocmai a terminat de dereticat, a împărţit democratic sertarele, noptierele, şi-a pus lămpiţa de veghe în priză, Pisa şi Dragonelul stau pe pernuţe, şi-a revendicat săculeţul meu cu lavandă şi e gata să asculte o poveste pe care eu nici măcar n-am gândit-o. Nu-i nimic. Mamele sunt cele mai grozave povestitoare, inventează lucruri din mers. A adus mici daruri pentru mămica şi pentru fetiţa cu care sperăm să ne întâlnim, daruri făcute de mâna ei. Irina e un copil bun.
60
N-avem nici un plan. Azi m-am gândit cu amărăciune cât de multe cazuri de cancer şi câte boli autoimune sunt în jurul meu. Cernobâlul abia începe să-şi spună cuvântul. E dramatic câţi copii şi câţi oameni tineri suferă.
60. Irina a numărat de cinci ori până la 60. Nu mai am timp. Mă duc să văd ce e cu caii ăia verzi…
Pe curând.
LE:
Am reuşit să spun povestea cailor verzi de pe pereţi, pe care prea curând n-o să-i vedeţi. Nu-s cai obişnuiţi, sunt mititei, cam cât un fluture, şi-n loc de potcoave au nişte mici ventuze cu care se prind de tavan sau pe pereţi (că doar de aici le vine şi numele). Sunt rari, să ştiţi. Dacă dai să-i prinzi, dau din aripi şi dispar. Dar dacă stai nemişcat, se aşează lângă tine pe perete (uneori urmele lor rămân bine întipărite pe perete) şi-ncep să cânte aşa de frumos… Că pe vremuri se făceau concursuri, în arene închise cu cupole de sticlă, caii verzi zburau în toate părţile şi cine prindea mai mulţi şi reuşea să-i convingă să cânte, câştiga un premiu. Ei cântă îngereşte, să ştiţi. Dar dacă se sperie, nechează şi scot scântei din copite… Oricum, în zilele noastre sunt rari, dar unii oameni încă mai cred că există şi pleacă să-i caute şi de-aia se zice despre câte unul că s-a dus după cai verzi pe pereţi.
Aş fi zis că am scăpat ieftin, dar pe la şase şi jumătate mi-am dat seama că trebuie să am grijă ce spun, ce inventez, fiindcă Irina refuza să se dea jos din pat până nu se vedea un cal verde.
Am păcălit-o până la urmă, pe principiul ai văzut vreodată un elefant cu ochii roşii? N-a văzut, biata, dar a văzut un nor în formă de elefant, în timpul plimbării noastre de seară. Am mers până la marginea pădurii, e foarte speriată de vulturii carnivori şi de şerpi şi de urşi. Ne-am întâlnit cu un sfinx, cu nişte căţei despre care Irina a crezut că-s lupi. Am găsit şi câteva fetiţe, despre care am aflat că locuiesc chiar la colţul străzii, într-o casă a cărei curte plină de flori o admirasem. Mâine la şase, ne înfiinţăm cu suc şi prăjituri.
Încă nu ştim unde să mergem. Cu telecabina? La Babele? Mă tentează Parc Aventura. Şi expoziţia de trenuleţe de la Sinaia. Numai să nu plouă. Atât.
Ultimul gând al zilei: nimic nu se compară cu aerul curat. Somnul de după-amiază al Irinei şi felul în care a ras tot ce avea în farfurie la cină sunt dovezi destule pentru mine. Am trecut pe lângă multe anunţuri de terenuri de vânzare şi chiar pe strada pe care stăm e o casă veche, dar atât de frumoasă. Parcă o văd cu acoperiş roşu şi cu lemnăria proaspăt dată cu alb. Ar fi o minune.
loading...
loading...
Pe vremea mea, fetele care aspirau la o oarece carieră mergeau la liceul sanitar pentru a da apoi la Medicină. Dacă picau la Medicină, se făceau asistente. Medicinistele se combinau de obicei cu alţi doctori sau cu vreun inginer mai răsărit şi capabil de glume, uneori şi pentru simplul motiv că absolvenţii căsătoriţi aveau şanse mai mari să primească o casă sau să fie repartizaţi într-un oraş mai acătări. Tata mă visa la Drept, pentru că ştia că avocaţii o duc bine, dar, oricât mi-ar fi plăcut să vorbesc, nu mă vedeam în stare să stau pe loc şi să ronţăi tomuri de lege scrise într-o limbă îngrozitoare, nu mai bine mai citeam eu o carte interesantă decât porcăriile alea indigeste? O altă soluţie era să te faci profesoară de ceva, orice. Pentru că în vremea aia, profesorii erau un fel de semizei cărora li se datora respect şi din al căror cuvânt nu se ieşea. Ceea ce mi se potrivea oarecum, având eu lipici la pici şi ceva sânge în vine, cât să nu mă sfiesc să mă răţoiesc la persoane mult mai înalte ca mine. Ar mai fi fost IATC-ul, dar concurenţa la şcoala de actriţe era mai acerbă decât la facultatea de medici şi cu Şcoala Populară de Artă sigur nu aş fi ajuns mai departe de căminul cultural din cine ştie ce orăşel de provincie.
Dacă nu ar fi venit Revolutia din 1989, poate că azi aş fi fost profă de română la un liceu din Bucureşti. Nu cred că aveam şanse să devin asistentă la Litere, dar acesta ar fi fost cel mai posibil dintre toate drumurile mele. Aş fi predat Senin de August şi La Vulturi o vreme, pe urmă aş fi avansat la chestii mai subversive şi aş fi citit cu ăia de-a douăşpea proza interzisă de sistem şi poezia renegată, numai aşa, pentru că în calitate de Berbec am şi eu coarne şi mă mai pun uneori pe picioarele din spate. Nu, eu nu aş fi putut lucra în presă, presa pe vremea mea nici nu prea exista. Era doar o rotiţă în sistem, un instrument de propagandă, ceva ce trebuia să fie făcut, ca să nu se spună că într-o ţară socialistă oamenii muncii nu au acces la ziare.
Am avut şansa unei revoluţii şi şansa reînfiinţării unei facultăţi la care n-aş fi putut visa când am intrat în liceu. Am beneficiat de luxul de a alege între real şi uman, de răsfăţul de a face cursuri de info pe vremea când BASIC-ul se preda cu creta pe tablă şi pe calculatoare urma să punem noi mâna la un moment dat, am avut profesori care m-au învăţat să scriu, să gândesc şi să nu uit să rămân om, dincolo de profesie. Am avut şansa să cresc într-o perioadă în care libertatea încă nu se denaturase în desfrânare şi tenacitatea păpuşarilor era încă în formare, am avut şansa să fiu considerată destul de bună pentru a intra în programe de pregătire pentru începătorii de drumuri, eram destul de mare cât să-mi asum ce fac, destul de tânără cât mintea mea să mai poată fi modelată.
Am reuşit să găsesc un loc de muncă unde la poartă sunt întâmpinată cu Săru’mâna şi toată lumea (mai puţin colegii mei de redacţie, care ştiu prea bine ce-mi poate pielea) mi se adresează cu “doamna Andreea”. Nu mă îmbogăţesc eu acolo, dar cu siguranţă mi se dă ocazia să umblu mult şi să cunosc oameni năucitori şi să le povestesc şi altora despre ei, aşa încât să le ofer 4 sau 6 sau 60 de minute de atenţie nedisimulată, care li se cuvine şi, de fapt, li se datorează.
Azi am avut ocazia să-mi reamintesc ce şansă extraordinară am să cunosc pe cine trebuie. Ce bine e să fii pietricica aceea care stârneşte avalanşa şi se opreşte într-o crevasă, neştiută de nimeni. Dar aş vrea să cresc. Mă uitam azi cu jind la un site anume, la programele minunate pe care le au, şi făceam socotelile… Poate după ce Irina va intra la şcoala de stat voi reuşi să găsesc pentru mine o sumă prea mică pentru oportunităţile pe care le deschide, prea mare pentru mama unui copil de 5 ani, angajată la un post public de radio?
Pot să sper. Aşa cum sper că am s-o duc pe Irina la Disneyland. Aşa cum sper că vom arunca împreună bănuţi în Fontana di Trevi. Aşa cum sper că am să-i arăt Colibiţa, Turnul Londrei şi Montmartre, aşa cum visez să-i ofer nu doar reguli şi principii, ci şi rădăcini şi aripi şi amintiri şi capacitatea de a visa şi de a plănui.
De azi visez cum cresc. Mă văd acolo, între oameni pe care azi nu-i cunosc, dar îi presimt, mă văd zâmbindu-le. Aşa cum le-am zâmbit azi în gând celor ce nu m-au refuzat când le-am cerut ajutor pentru alţii.
loading...
loading...
Mi se întâmplă des să fiu rugată să postez câte un apel umanitar. Şi nu pot să refuz, mai ales când rugămintea vine din partea unor oameni care mi-au fost alături când era greu. În dimineaţa asta, prietena mea, Melania, mi-a povestit despre nişte copii cărora, la ultima ploaie, râul le-a luat hainele şi jucăriile. Ea a aflat despre ei de la alţi prieteni a căror poveste am primit-o pe mail şi v-o redau aşa cum a ajuns la mine. Poate vă prisosesc ceva hăinuţe.
“Inainte de a intra in familia noastra, Stefan a petrecut doi ani din viata (de la 4 la 6 ani), in asistenta maternala, la o familie de gospodari din satul
Golet, judetul Caras Severin (in apropiere de Caransebes), unde a primit o educatie foarte buna. O familie care munceste din greu, dar o familie unita si cu o credinta puternica in Dumnezeu.
Va rog sa imi permiteti sa vi-i prezint. Aici este o poza facuta anul trecut, in ultima seara pe care Stefan a petrecut-o la Golet. De la stanga la dreapta: Alina (asistenta maternala), in brate cu fiica ei Violeta (care acum merge pe 7 ani); “bunu” (bunicul), cu Stefan in brate; Romica (sotul asistentei maternale); “strabunica” Mitza si “buna” (bunica), iar intre ele Adelina, fata cea mare a sotilor Suru (care merge pe clasa a treia).
Dupa ce Stefan a plecat din Golet, familia respectiva a primit in asistenta alti doi minori, de etnie roma, care fac parte dintr-o familie mai numeroasa, care numara 10 copii.
Am spus “numara” intrucat unul dintre acei copii – o fetita surdo-muta – a murit intr-un incendiu, din cauza neglijentei parintilor, care pur si simplu i-au abandonat, plecand in strainatate, la fel ca si fratii mai mari.
Am avut ocazia sa ii cunoastem pe cei doi – Micu, un baietel inteligent de 9 ani, si Jenica, o fetita afectuoasa de 13 ani -, cu doua saptamani in urma, cand am fost in vizita cu Stefan la familia respectiva. Ii puteti vedea in a doua poza atasata, alaturi de fetele asistentei maternale si de Stefan.
In comuna respectiva sunt multe familii care au copii in asistenta maternala. Chiar ne gandeam, la un moment dat, sa demaram o campanie de strangere de fonduri si alte bunuri care sa fie donate in folosul copiiilor asistati din Golet ce si-au gasit adapost sub acoperisul unor oameni cu suflet mare. Totusi, actuala conjunctura economica si un eveniment nefericit ne-au obligat sa ne schimbam planurile si, deci, ne vedem nevoiti sa facem urmatorul apel de suflet.
Unii dintre voi ati vazut probabil stirile de duminica (25 iulie) cu inundatiile din judetul Caras-Severin. Potrivit relatarilor reporterilor, cel mai afectat a fost satul Golet. Reportajul de pe Antena 1 este in mare masura edificator pentru a vedea dimensiunea dezastrului: Din nefericire, una dintre casele cele mai afectate este chiar cea a familiei Suru, in care Stefan si-a petrecut doi ani din viata. Cel putin jumatate din ea e la pamant sau a fost luata de ape (tocmai partea de casa care in ultimii doi ani fusese renovata), iar cealalta jumatate este plina de noroiul adus de ape. Nu mai exista camera Mitzei, nici cea a celor doi copilasi asistati, care au fost scosi pe geam pentru a putea fi salvati de furia apelor. Nu mai exista nici baia, pana atunci dotata cu toate cele necesare (masina de spalat, chiuveta, cada, cabina de dus etc.). Bucataria a fost facuta si ea praf de un tractor vechi, luat si el de ape. Nu mai exista masina de gatit si nici frigider, asa cum nu mai exista nici multe dintre unelte cu care familia isi castiga existenta (motocositoare, plug etc.). Sufrageria si dormitorul aflate la etaj, precum si acoperisul nu s-au prabusit inca, sprijinindu-se in mare parte pe tractorul adus de ape. Au pierit si cateva animale (un porc, un miel etc.). Mai grav este ca “buna” sufera cu inima, desi se lupta acum sa scoata noroiul din ceea ce a mai ramas din casa, in vreme ce Mitza este in stare de soc, vazand agoniseala de o viata luata de ape.
Cu siguranta, clipele prin care familia respectiva trece nu sunt usoare. Ne gandim insa ce este in sufletul copiiilor, inclusiv al celor doi copii aflati in asistenta maternala, abandonati de parinti si de fratii mai mari, care au scapat de un incendiu – in care si-au vazut totusi surioara pierind in flacari -, pentru ca acum sa fie salvati de la inec, dar vazand cum camaruta in care traiau a fost luata de ape, cu tot cu hainutele si jucariile lor.
Copiii au nevoie de haine si de jucarii. Puteti ajuta?
Dacă doriţi să ajutaţi această familie, vă rog luaţi legătura cu Bogdan Dobrescu: bogdan.dobrescu@gmail.com.
Mulţumesc!
loading...
loading...
Ati zis ca…