Author Archive
Pe femeia care-şi creşte singură copilul poţi s-o tragi cel mai uşor în piept, atunci când vine vorba de cheltuielile de întreţinere. Dacă nu e acasă când vine băiatu’ să citească apometrele şi repartitoarele, ea e cel mai uşor de pus să plătească la pauşal, că doar n-are cine să vină să te ia de guler tocmai pe tine, ditai gospodarul blocului, că ei i-ai calculat suma cea mai mare din ce le-a rămas de plătit proştilor.
Şi tot pe femeia care-şi creşte singură copilul e cel mai uşor s-o ameninţi, s-o jigneşti şi să-i arunci vorbe care cu siguranţă te-ar costa măcar un pumn în gură dacă ar avea cine să ţi-l tragă. Dar când e sat fără câini, îţi permiţi orice, ştii doar că ăilalţi sunt la fel ca tine, nu se bagă să ia apărarea… cui? Femeii singure. La ce bun, dă-o dracu’, doar n-o f(/&i tu.
Azi, pentru prima oară, m-am simţit lipsită de apărare în faţa unui mojic periculos. În ţara mea, în oraşul meu, un bărbat venit de prin cine ştie ce mahala, mi-a declarat război. El nu înţelege conceptul de trai la bloc şi pentru că e şmecher, îmi va arăta el mie. Şi de azi înainte, dacă mai îndrăznesc să-i bat la uşă să îi spun să respecte orele de linişte, mă aranjează. N-am decât să chem poliţia, că mă aranjează el după. N-am decât să vin cu tata, cu bărbatul, cu cine oi vrea eu, ne face pe toţi. Pentru că e şmecher şi el în casa lui face ce vrea el, când vrea el, cum vrea el. Poa’ să crape toţi în jur, fi-r-aţi ai dracu’ de români.
Irina are dreptate, ne trebuie un prinţ să ne apere. De prostia şi de răutatea şi de laşitatea bărbaţilor care ne înconjoară. Despre Poliţia română nu poate fi vorba. Decât dacă se scurge sânge pe sub uşă. Pentru că trăim în România. Şi România e un sat fără câini.
loading...
loading...
A fost odată un rege care avea douăsprezece fiice şi nici o soţie care să le înveţe cum se poartă o adevărată prinţesă. Presupun că acest rege le crescuse pe fete în spiritul Attachment Parenting, fiindcă ele erau spirite libere pentru care eticheta regală şi fiţele specifice clasei căreia îi aparţineau erau puţin importante. Aşa se face că două dintre ele jucau foarte bine croquet, altele mergeau pe picioroange, una era pasionată de lectură, iar cele mai mici dintre ele nu făceau decât să picteze toată ziua. Evident, regele simte la un moment dat că fetele lui au nevoie de îndrumare. Naiv, ca orice bărbat rămas singur pe lume, o invită pe Rowena, o verişoară de-a şaptea spiţă, să-i educe fetele. Prima măsură a Rowenei e să interzică tot: culorile, muzica, dansul, pictura, alergatul pe coridoarele palatului, obiectele personale şi tot ce mai poate da individualitate unei prinţese. Le îmbracă pe toate în gri şi cam face armată cu prinţesele. În paralel, se ocupă şi cu otrăvirea regelui în exerciţiu, pe principii homeopate: trei picături de otravă în ceaşca zilnică de ceai. Prinţesele reuşesc însă să descopere o lume magică, despre care regina, mama lor, defunctă precum toate reginele din poveşti, le scrisese o poveste. Trei nopţi la rând, prinţesele se duc pe tărâmul magic şi dansează până în zori, de-şi tocesc pingelele. Rowena află şi se gândeşte să le lase în lumea dansului pentru totdeauna, deci distruge poarta. Cum scapă prinţesele şi cum îl salvează şi pe rege, aflaţi dumneavoastră din film. Nouă ne-a plăcut. Morala filmului e că toţi putem face ceva foarte important la un moment dat, oricât de mici am fi.
loading...
loading...
De câteva luni am ocazia să mă întâlnesc cu unele dintre cele mai luminate, inventive şi neliniştite tinere minţi pe care le mai deţine Românica. Aproape săptămânal, mai des la două săptămâni, merg într-o cafenea din centru şi casc gura, fac pe blonda, printre băieţii deştepţi care vin să-şi prezinte proiectele de antreprenoriat. E un exerciţiu fantastic pentru că se discută în acea cafenea despre lucruri care nu vor ajunge imediat pe piaţă, poate pentru că ele nu sunt gata, ori pentru că piaţa încă nu este pregătită. Se vorbeşte despre cloud computing, despre ferme de servere, despre gadget-uri, despre aplicaţii, despre servicii gândite de băieţi deştepţi, ţintite spre alţi băieţi (uneori şi fete) şi aproape toate se bazează pe câteva principii foarte vizibile în toate strategiile lor. Pe nevoia de a-ţi crea o imagine publică, pe conceptul de prietenie, aşa cum a fost el reinventat de facebook, pe escapism, pe fuga din realitatea senzorială, din viaţa aşa cum o ştim, către o a doua viaţă (nu e doar o aluzie întâmplătoare la jocul cu acelaşi nume) care nu va mai semăna cu nimic din ceea ce mai ştim noi, ăştia născuţi şi crescuţi în secolul trecut.
Am ajuns la concluzia amară că trăim într-o societate hedonistă şi alienată. Şi ceea ce li se pregăteşte copiilor noştri nu e deloc vesel. Că internetul ne-a schimbat tuturor viaţa, nu mai e nevoie s-o spunem. Trăim, iubim, creştem copiii, ne căutăm de boli, ne alinăm dorul, ne ţinem jurnalele şi căutăm răspunsuri la întrebări atât de simple (de genul “cum ştiu dacă mă iubeşte?”), ne arătăm lumii cu, prin şi pe internet. Dar facebook şi Twitter ne-au revoluţionat subtil şi pe nesimţite viaţa. Noţiunea de prietenie s-a demonetizat complet. Am peste 200 de oameni care sunt interesaţi de ce spun eu pe twitter – deşi spun rar lucruri, am 259 de prieteni pe Facebook. Zilnic trec pe aici 500 de oameni. Se fac aproape 1000 de oameni şi, dintre aceştia, pe câţi i-am văzut vreodată faţă în faţă? Câţi prieteni reali am? Pot număra pe degete. Trei. Trei, pe care la orice oră din zi şi din noapte i-aş suna, dacă le spun “vino la mine”, nu mă întreabă de ce.
Un amic îmi spune că unul din criteriile după care îşi alege femeile e dacă joacă sau nu Farmville. Mi se pare trist şi frustrant că oameni în toată firea, oameni de care mă lovesc în trafic sau pe care îi întâlnesc în birourile lor somptuoase din multinaţionale, ori de care dau pe la cine ştie ce gale pompoase, s-au însingurat într-atât încât mai degrabă construiesc o plantaţie de kiwi pe nu ştiu ce site sau cumpără peşti exotici virtuali, decât să se ducă la piaţă şi să-şi cumpere 3 Guppy şi doi peşti sanitari.
E ceva în neregulă. Oamenii sunt mai mult imagini alcătuite din pixeli, cuvinte şi dots per inch. Oamenii sunt nefericiţi şi singuri şi îmbătrânesc urât. Oamenii nu se mai întâlnesc pentru că nu au timp, pentru că traficul e îngrozitor, pentru că sunt prea ocupaţi să mai trăiască. Prea ocupaţi cu plantaţia de kiwi, cu acvariul de pe fishtank, cu retweet-urile, cu listele de dorinţe şi site-urile pe care povestesc mai mult despre visele lor de călătorie decât despre călătoriile lor de vis. În vremea asta, studenţii învaţă lozincile cele noi: echipă, comunicare, dezvoltare personală, oportunitate, profit, succes.
Dar ascultaţi-i cum vorbesc. Nu termină cuvintele, frazele lor sunt muşcate, se reped, au un accent îngrozitor, au ticuri verbale ilogice, le e greu să argumenteze, cu toate cursurile lor de dezbateri şi toate olimpiadele comunicării la care au avut oportunitatea să se prezinte în echipe…
Tineri de 21, 25 de ani vorbesc despre dezvoltare personală, citează pagini întregi din doctrine importante, îşi măsoară satisfacţia personală în ultimul gadget pe care îl deţin şi numărul de aplicaţii pe care şi-l pot descărca pentru acel gadget, dar sunt complet dezarmaţi când le vine rândul să ia hotărâri importante privind viaţa lor fără butoane, omul cu care pornesc la drum. Incertitudinile lor sunt înduioşătoare şi, în acelaşi timp, anticipaţia unui strigăt de deznădejde pe care, cu siguranţă, îl vor scăpa înainte să se scurgă epuizaţi sub biroul din spatele căruia supravieţuiesc. Pentru că asta nu e viaţă. Atunci când cauţi pe internet răspunsuri la întrebarea “cum ştiu dacă mă iubeşte”, înseamnă că problema nu e doar de lipsă de informaţie, ci de alienare totală. Ne îndreptăm spre o societate aseptică, asenzorială, alienată.
Cunosc un tânăr de 19 ani a cărui filosofie de viaţă este foarte simplă. Trebuie să trăieşti cât mai intens, cât mai multe experienţe, să împingi totul la extrem, să muşti din viaţă cu furie, aşa cum muşti din burger. Live life to the Maxx, Pepsi Maxx! Holy Molly, pentru ce atâta grabă, vorba ardeleanului!
Sunt lucruri pe care nu le poţi afla decât într-un singur fel: trăindu-le pe îndelete. Nu în grabă. Nu cu furie. Privind în jur, privindu-te, privindu-ţi perechea. Ascultând, încercând să înţelegi. Ajutând. Punându-i pe alţii înaintea ta. Explicând. Atingând cu mâna, gustând, folosindu-ţi simţurile şi mintea.
loading...
loading...
Ati zis ca…