Archive for 2010
Ce m-a învăţat Irina
- 24 Dec 2010 - Ada Demirgian
- Trebuie să recunoÅŸti că ÅŸi eu te-am învăţat pe tine câte ceva…
E aproape şapte seara. Mergem spre casă, după o zi năucitoare, la fel de năucitoare ca toată luna decembrie, ce pare să nu se mai termine. Stau pe scaunul din dreapta şi încerc să răspund calm. Ziua nu e gata. Încă mai trebuie să mergem la cumpărături. În casă sunt pe terminate lucruri esenţiale, ca de exemplu rolele de hârtie igienică. Şi n-am nici cadouri pentru toţi cei de pe listă. Frustrant. Mă-ntorc spre Irina.
- Tu m-ai învăţat pe mine un lucru foarte important.
- Da? Ce?
- M-ai învăţat să fiu mamă.
- Cum aÅŸa?
- Păi, ca să te cresc a trebuit să învăţ. Nimeni nu se naşte părinte, învăţăm de la copii.
- Ce?
- Să avem răbdare. Să ascultăm. Să nu ne grăbim. Să nu ne fie frică. Să ne bucurăm. O mulţime de lucruri, dacă stai să te gândeşti.
La serbarea Irinei, mi-am dat seama că lecţia cea mai importantă pe care fetiţa asta de nici şase ani mi-a oferit-o anul ăsta a fost: Ascultă-ţi copilul.
Am să vă explic de ce trebuie din când în când ascultat copilul.
Irina iubeşte dansul. Baletul. Costumele de dans şi de balet. Pantofii de dans şi de balet. La grădi, în taxă e inclus un curs de dans săptămânal. În acest mod simplu, la serbare toţi copiii ştiu cel puţin două dansuri. Când am primit oferta de cluburi extra-şcolare am judecat rece: dacă am de ales între club de dans şi mindlab, sigur nu voi alege dans, de vreme ce deja îl face.
Am judecat pentru ea. Ea a miorlăit. Că vrea la dans. Că pe ea n-o lasă să danseze decât două dansuri şi apoi rămân doar fetele de la club. Că toate fetele din grupa ei merg, doar ea nu. Că mindlab nu-i place, se tot joacă aceleaşi jocuri, ea vrea la dans, dans, dans. Nix! Mergi matale la mindlab, lasă cha-cha-cha-ul.
Ziua serbării de Crăciun. Clubul de franceză urcă pe scenă. Urmează clubul de engleză. Apoi grupa mică. Apoi grupa mijlocie. ÃŽn cele din urmă, se produce ÅŸi grupa Irinei. Serbarea culminează cu valsul fulgilor de nea. Copiii sunt îmbrăcaÅ£i în alb ÅŸi-s frumoÅŸi foc. A mea n-are beteală în păr, abia am reuÅŸit să-i prind bretonul, dar beteala… La final, rămân pe scenă fetele de la clubul de dans. Singura care coboară e Irina. Toate fetele sunt îmbrăcate la fel, în costume de dans alb-sclipitoare, aÅŸa cum eu nu i-am cumpărat Irinei. FetiÅ£a vine la mine ÅŸi dansează perfect cha cha ÅŸi jive, la fel de frumos ca fetele de la clubul de dans, deÅŸi ele sunt pe scenă, iar ea dansează în intervalul dintre scaune.
Mi se pun un nod în gât ÅŸi văd cu ochii minÅ£ii toate zilele în care după cele 25 de minute de dans incluse în taxă, ea trebuia să părăsească sala în care se desfăşurau orele clubului. Åži-i simt cumva amărăciunea ÅŸi regretul ÅŸi stau să mă întreb de ce nu mi-am ascultat copilul ÅŸi de ce i-am răpit o bucurie la îndemână, de ce am scos-o dintre “copiii ei” doar ca s-o duc de două ori pe săptămână la cursul de balet de lângă casă, acolo unde nu ÅŸi-a făcut prieteni, cu un profesor ursuz ÅŸi bătrân, pe aceiaÅŸi bani.
Irina dansează foarte frumos. De Crăciun, pe lângă toate darurile cerute Moşului, i-am explicat că va mai primi un cadou. De la mine şi de la Laur. Un costum de balet, exact ca al celorlalte fetiţe. Pentru că şi părinţii fac daruri copiilor şi copiii fac daruri părinţilor. Şi din ianuarie va merge la clubul de dans. Lăsăm baletul de lângă casă. Moşul îi va lăsa şi invitaţia de a participa la cursurile clubului de dans, dar ea încă nu ştie decât de costum. I-au sclipit ochii când a auzit. Printr-o întâmplare (deşi nu cred în întâmplări), atunci când Cosmina a cumpărat costumele fetiţelor de la clubul de dans, a luat unul în plus. Mărimea M. Acum costumul alb e în şifonierul meu, îşi aşteaptă rândul la împachetat. Şi aşa am învăţat că uneori e bine să asculţi ce spune copilul şi să pui în balanţă nu doar ce crezi tu ca părinte că e bine pentru el, ci şi ce s-ar putea să-l bucure sau să-l întristeze peste măsură.
Am învăţat foarte multe de la fetiţa mea. Şi mă pregătesc de încă o călătorie. Cu încă o fetiţă. Care cine ştie ce mă va mai învăţa.
Ascultaţi-vă copiii. E un dar uriaş, pe care cu siguranţă îl vor aprecia toată viaţa. Nu-l puteţi împacheta, nu-i puteţi pune fundă, dar va fi un dar de neuitat.
Crăciun fericit!
loading...
Telegrame: Deadline ahead
- 23 Dec 2010 - Ada Demirgian
22 decembrie: Cea mai frumoasă felicitare de Crăciun
- 22 Dec 2010 - Ada Demirgian
Scrisorile au ajuns la destinaţie, aproape toate! Şi anul ăsta, steluţele magice şi-au jucat rolul şi asta nu poate decât să mă bucure. Am primit în schimb câteva mesaje de la mamele copiilor cărora le-am scris, şi-n dimineaţa asta a ajuns în cutia mea poştală (electronică) cea mai frumoasă felicitare de Crăciun pe anul ăsta.
Ne-am bucurat tare de ea, Cristina!
Te rog, permite-mi s-o dau mai departe.
Felicitarea e aici.
PS: Nu uitaţi de lumânările împotriva uitării.
loading...
Rachel’s choice
- 21 Dec 2010 - Ada Demirgian
“Trecuse deja o lună ÅŸi-Å£i venea să te urci pe pereÅ£i. Abia aÅŸteptai următoarea ecografie. Am ajuns la spital ÅŸi asistenta Å£i-a pus gelul pe piele ÅŸi apoi Å£i-a pus transductorul pe burtă. Steve se uita lung la monitor. Asistenta s-a oprit din miÅŸcare ÅŸi l-a privit. Avea o privire albă. Tu ai zis:
- Aţi face bine să-mi spuneţi şi mie ceva.
Steve ţi-a întins un prosop de hârtie şi asistenta a plecat. Te-am ajutat să-ţi ştergi smacul de pe burtă şi să te ridici în capul oaselor. Steve s-a sprijinit de perete.
- Ruptura e şi mai mare. Asta nu înseamnă că nu vei mai putea avea copii, Rachel. E doar o anomalie. Vei putea face alţi copii.
Te-ai uitat la mine, aşa că a trebuit să-ţi traduc.
- Iubito, desprinderea placentei e şi mai mare. Abia dacă se mai ţine într-un fir.
Te-ai uitat la Steve.
- Copiii mei sunt bine?
- ÃŽn momentul acesta da, dar…
Ai ridicat o mână în aer.
- Dar, ce? Despre ce mai discutăm? Am să rămân la pat. Închiriem o cameră de spital, facem ceva. Orice.
- Rachel, daca se rupe de tot…
Ai clătinat din cap.
- Dar în momentul acesta nu s-a rupt de tot.
- Dacă ai fi acum pe masa de operaţie şi eu aş fi pregătit să te operez şi s-ar rupe de tot, nu-s sigur că am avea destul timp să îi scoatem înainte să sângerezi până la moarte. Viaţa ta este în pericol. Trebuie să-ţi scot copiii.
L-ai privit ca pe un nebun.
- N-am să-ţi permit să faci aşa ceva.
- Dacă nu îmi permiţi, nu scapă nici unul dintre voi.
- Ce ÅŸanse am? ÃŽn procente?
- Dacă te urc acum pe masă, ai ÅŸanse bune să scapi. Dacă nu, ÅŸansele tale sunt din ce în ce mai mici. Åži dacă te monitorizăm, nu vom ÅŸti că placenta s-a desprins total decât când va fi prea târziu. Din clipa în care se desprinde de tot, sângerările interne vor…
- Dar e chiar de neconceput ca dacă stau în pat încă patru săptămâni să îmi faci o cezariană? Avem vreo şansă să rezistăm atât?
- Tehnic vorbind, da. Dar ai mai multe şanse să câştigi la loto. E ca şi cum te-ai plimba prin lume cu o tabletă de cianură in stomac.
Ai ridicat un deget.
- E vreo şansă să ajungem la termen?
- Tehnic, da, dar…
Ai arătat către monitor.
- Le-am văzut feţele. Tu mi le-ai arătat. N-am de gând să-mi petrec restul vieţii cu imaginea feţelor lor în spatele pleoapelor, ori de câte ori închid ochii. Să mă-ntreb dacă nu cumva i-aş fi putut aduce la termen şi dacă nu cumva ar fi fost cu mine, dacă nu te apucai tu să mă sperii.
Am intervenit.
- Cât timp avem ca să luăm o hotărâre?
Steve a dat din umeri.
- Aş putea amâna până mâine la prima oră.
Te-a privit adânc.
- Mai poţi avea copii. Asta nu este o situaţie care se poate repeta. E doar un accident al naturii.
- Steve… Noi n-am trecut printr-un accident. Noi am făcut copii, i-ai răspuns.
Până acasă n-ai mai scos nici un sunet.
Am parcat şi te-am găsit pe prispă. Vântul ţi se juca în păr. Eu am vorbit primul.
- Hai, iubito, să te duc în pat.
Te-am luat în braţe. Ne uitam la valuri. Oceanul era agitat. Tăcerea devenise insuportabilă.
- Auzi… Nu prea sunt ÅŸanse, să ÅŸtii.
- Adică, exact ce şanse avem?
- Aş zice că sub zece la sută. Steve crede că nici atât.
- Acum şaptezeci şi cinci de ani nici nu s-ar fi discutat despre asta. Oamenii nu aveau atâtea informaţii la dispoziţie.
Te-am aprobat.
- Aşa e. Acum tehnica ne oferă şansa de a alege.
- Ben, dar noi am ales. În seara aceea, acum cinci luni. E riscul pe care ni l-am asumat şi pe care acum ni-l asumăm din nou.
Mi-am muşcat buzele. Tu mi-ai luat mâna şi mi-ai lipit-o de burta ta.
- Le văd feţele. Michael are ochii tăi şi Hannah seamănă cu mine la nas. Ştiu cum zâmbesc, dacă lobii urechilor lor sunt rotunzi sau drepţi, le ştiu ridurile de pe degete. Sunt parte din mine. Parte din noi.
- Asta e dovadă de egoism. Cinci la sută nu înseamnă nimic. E o condamnare la moarte.
- Dar e o speranţă, cât de mică. O posibilitate.
- Şi eşti dispusă să pariezi pe o vagă speranţă?
- Ben, nu vreau să mă joc de-a Dumnezeu.
- Dar nici nu-ţi cer să te joci de-a Dumnezeu. Ce te rog eu e să-l laşi pe el să decidă. Lasă-l pe Dumnezeu să fie Dumnezeu.
Lacrimile ţi-au izvorât din ochi.
- Şi ce procentaj ar fi suficient pentru tine? Dacă Steve spunea alt procent, ce procent ar fi trebuit să fie?
- Mai mult de cincizeci la sută.
Ai clătinat din cap. M-ai mângâiat pe obraz.
- Speranţa moare ultima.
Eram furios. Negru de supărare. Nu te puteam convinge. Chiar ceea ce iubeam cel mai mult la tine – capacitatea ta de concentrare şi puterea ta – trebuia să înfrâng acum.
- Rachel, te joci de-a Dumnezeu cu tine însăţi.
- Te iubesc, Ben Payne.
- Nu mă iubeşti. Şi nici pe ei nu-i iubeşti. Tu iubeşti ideea de copii. Dacă i-ai iubi, acum ai fi în sala de operaţie.
- Din cauza ta îi iubesc pe ei.
- Uită-i. Nu-i vreau. Facem alţii.
- Eşti tu absolut sigur că placenta se va rupe de tot?
- Rachel… Mi-am petrecut ultimii cincisprezece ani din viaţă studiind medicina. N-am ajuns atât de departe fără să fi învăţat nimic. Ai să mori. Ai să mori ÅŸi eu am să rămân singur. De ce te încăpăţânezi? Mai gândeÅŸte-te ÅŸi la altcineva decât la tine, măcar o clipă.
Te-ai întors spre mine, cu toată mirarea lumii în ochi.
- Ben… dar eu nu la mine mă gândesc. ÃŽntr-o bună zi ai să înÅ£elegi asta.”
Ei, dragele mele cititoare. Ce credeţi că a ales Rachel? Dar voi, ce aţi fi ales?
LE: E doar un fragment din ce traduc, deci nu discutăm aici calitatea scriiturii ori traducerea în sine (mereu perfectibilă), ci dilema. Ce alegem?
Diseară vă zic ce aş fi ales eu.
loading...




