Archive for » 2010 «
Am văzut filmul ăsta în week-end, cât a dormit Irina la prânz. N-aveam stare şi apoi auzisem despre el lucruri bune.
Dar nu e un film de sâmbătă după-amiază, nu, absolut deloc, mai ales nu e de văzut de o mamă singură, al cărei copil doarme în camera cealaltă. Pentru că nu cred că există vreo mamă capabilă să se uite la filmul acesta fără să plângă. E cu Clive Owen, Julianne Moore şi Oana Pellea. Da, Oana Pellea, pe care am văzut-o şi în “I really hate my job” şi mă întrebam “Doamne, de unde o cunosc, cum o cheamă?”…
Să revenim. 2027. Omenirea suferă de infertilitate. Nimeni nu mai face copii. Absolut nimeni. Din nu ştiu ce motiv, imigranţii sunt adunaţi în cuşti şi expediaţi în tabere din care sunt apoi aruncaţi în ţările de origine. În haosul ăsta, o negresă de vreo 18 ani, imigrantă, deci pasibilă de o expulzare nu tocmai plăcută, rămâne însărcinată şi stă să nască.
Am privit filmul cu relativă indiferenţă până la următoarea scenă. Oana Pellea, greu de recunoscut în rolul Marishkăi, o (ce altceva?) ţigancă descurcăreaţă, vede copilul abia născut. Primul, după 18 de ani de infertilitate. Şi zice într-o română perfectă: Ai plod! Apoi se dă peste cap să o scoată pe mamă împreună cu fetiţa ei din tabăra călcată în picioare de soldaţi şi rebeli, printre gloanţe, prin foc, prin fum, mai rău ca în poezia cu Peneş Curcanul. Soldaţii văd şi ei copilul şi rămân cu gura căscată. Şi aşa, preţ de câţiva paşi, mama, copilul şi eroul reuşesc să meargă fără să fie împuşcaţi. Apoi reuşesc să urce într-o barcă spre Human Project, un fel de Green Peace, dar pe probleme de fertilitate umană. Şi Oana Pellea împinge barca şi zice, lasă, duce-ţi-vă voi! Să ai grijă de fată, da? ai grijă de fată!
Ei, aici am început să bocesc, de una singură, la monitor.
Pentru că m-a copleşit brusc ideea că într-o zi ar putea dispărea toţi copiii din lume. Şi lumea ar deveni foarte, foarte, foarte tăcută. La fel de tăcută ca şi casa mea, în care nu ticăia nici măcar un ceas, iar Irina dormea fără zgomot, două uşi mai încolo. Şi eu trebuie să am grijă de fată…
Nu ştiu ce ar spune un bărbat despre acest film. Dar tare mi-ar plăcea să aflu. Băieţi?
loading...
loading...
Tocmai am văzut al doilea film cu Tinkerbell şi zânele şi ne-a plăcut foarte tare. Dacă v-a plăcut primul film cu Tinkerbell, pe ăsta sigur îl veţi adora. Pe noi ne-a bucurat filmul ăsta şi cu siguranţă îl vom revedea. Traducerea în limba română e destul de fericit realizată, singura mea obiecţie e folosirea diminutivului “Clopo” în loc de “Tink”, dar aşa sunt eu, cusurgie… În rest, totul e ok, muzica e minunată, sopranele care cântă pe coloana sonoră a acestui film au făcut treabă foarte bună, au voci agreabile, actorii care dublează, la fel, deşi am senzaţia că vocea de pe acest dvd nu aparţine aceleiaşi actriţe care a dublat-o pe Tink prima oară.
În primul film zânele aduceau primăvara pe continent. De data asta se pregătesc de balul Toamnei. În fiecare an, o altă breaslă 
de zâne trebuie să pregătească un sceptru al cărui rol e să canalizeze lumina lunii spre Copacul Prafului Magic. Astfel, rezervele de praf magic se înoiesc.
E rândul breslei cârpacilor să facă sceptrul cu piatra lunii în vârf, o nestemată rară care apare numai o dată la câteva sute de ani. Tinkerbell e cea mai pricepută dintre cârpaci şi are o lună la dispoziţie ca să construiască un sceptru nemaivăzut. Desigur, cu patru zile înainte, piatra lunii suferă un mic accident şi se face zob. Singura şansă a lui Tink e să găsească o oglindă fermecată, care îndeplineşte o singură dorinţă. Cu un balon construit de ea însăşi, Tink porneşte la drum în căutarea comorii pierdute: oglinda magică. Dacă o găseşte sau nu, dacă reuşeşte să termine sceptrul la timp cu piatra lunii făcută bucăţi, vă las pe voi să aflaţi.
Culorile sunt minunate, desenele sunt foarte, foarte frumoase, morala filmului e uşor de ţinut minte: Cea mai de preţ comoară e prietenia.
E un film foarte potrivit, mai ales când vremea e rea şi copilul e bolnăvior. Ne-a plăcut mai mult decât Rapunzel, pe care l-am văzut ieri şi a fost şi el o surpriză plăcută. E plin de umor şi uşor de urmărit, peisajele sunt superbe şi personajele sunt desenate cu la fel de multă grijă. Cel mai mult ne-a plăcut de un licurici al cărui nume (Blaze) a fost tradus “Scăpărici”. Eu am apreciat foarte tare spectacolul de la teatrul zânelor.
Una peste alta, ca s-o citez pe Irina, a fost un sfârşit minunat. Vă recomandăm cu căldură acest DVD, care merită toţi bănuţii pe care îi veţi da pe el. Felicitări echipei care a tradus şi dublat acest desen, aţi făcut o treabă foarte bună!
Iată şi trailer-ul:
Sala Sceptrelor
Teatrul zânelor
Iată-l şi pe Blaze
Şi atât, că vă stricăm tot cheful 
PS:
Eu am un defect. Când mă uit la filme, îmi place să aflu dinainte ce urmează. Şi întreb: “Aha, deci, ea moare şi el naşte, gata, m-am prins, nu-i aşa?”, sau mă apucă groaza şi exclam, în mijlocul dramei celei mai mari: “Zi-mi că nu moare! Zi-mi că scapă!” Ei bine, mi-am găsit naşul. Irina face exact, dar exact la fel!
PS2: Ştiţi voi ce filme ne aşteaptă în toamna asta?
Frumoasa şi bestia, ediţie de colecţie
Si….
Tinkerbell and the Great Fairy Rescue! Friends, Trust and Pixie Dust!
Boy, do I love Disney!
loading...
loading...
Când era mică, pe pereţi îi pusesem steluţe fosforescente. Se vedeau frumos după ce stingeam lumina şi pentru un copil de un an, doi, trei, orice urmă de lumină e importantă. Avea ea un felinar chiar în dreptul geamului, nu era beznă. A fost o întreagă aventură, mai întâi să găsesc destule, apoi să găsesc scotch-ul dublu adeziv, apoi să le pun destul de sus să nu le mai dezlipească domnişoara cu gheruţele, de teamă să nu le înghită. Atunci când ne-am mutat, am dat jos toate steluţele, a fost ultimul lucru pe care l-am făcut în casa aceea de care m-am despărţit cu mare greutate. Le-am luat pe toate, una n-am lăsat, şi le-am pus într-o cutie.
Abia când am ajuns în Drumul Taberei, Irina a redescoperit steluţele. Nu-şi aminteşte că erau pe pereţi, dar a inventat un joc interesant. Se numeşte “De-a Universul”. Le împrăştie pe covor şi nimeni nu are voie să calce pe “cerul ei” sau să le răvăşească în vreun fel.
În dimineaţa asta, pe când Ana se pregătea să ascută toate creioanele colorate (peste 100 de bucăţi) din dotarea Irinei, domnişoara a întrebat “Bine, şi eu cu ce mă joc? Sau pot să aranjez Universul?”
“Aranjează-l, Irina. Să vedem ce iese.”
Am plecat la serviciu, am păşit la rândul meu într-un Univers deloc primăvăratic, populat de mii de steluţe de nea. Ningea la orizontală când am ieşit în dimineaţa asta. Mie mi se pare nedrept, atâta iarnă n-o mai pot duce eu nici pe ghete, nici pe umeri, dar ce să facem, trebuie.
Când am venit acasă, mă aştepta Cerul Irinei întins pe jos. E frumos, am zis să vi-l arăt şi vouă. Mi-ar plăcea să pot să interpretez cumva dorinţa ei de a aranja Universul, să pot să-i ghicesc în stele. Dar nu pot decât să mă bucur şi să calc cu grijă peste cerul ei, să nu-i răscolesc constelaţiile, să nu-i răvăşesc cometele… Am să o rog să îmi spună o poveste despre Universul ăsta, să văd ce poate să scornească.
loading...
loading...
Ati zis ca…