Voi ştiţi că bărbatu’ român e rege în bătătura lui, geniu la serviciu şi sexgod în pat, da? Aşa e gena românească.Toţi sunt aşa. Nu e unu’ altfel.

De câteva nopţi duc o viaţă mai palpitantă decât mi-aş fi închipuit că se poate, în oraşul acesta în care toată lumea urăşte pe toată lumea. La bloc afli lucruri mai intime decât ai vrea despre cei cu care împarţi fie pereţii, fie tavanul. De exemplu, o cunosc bine pe bona puştiului de deasupra. Şi pe mama lui am auzit-o cântându-i, pe el îl aud zdupăind prin casă, scăpând dimineaţa mici obiecte pe gresie, începând să rupă diverse cuvinte.  Nu mă supăr, şi Irina a fost mică.

Taragotistul taragoteşte zilnic, de la 17.00 la 21, cu mici pauze sau, mă rog, mici excepţii. (“Mami, du-te la uşa lui şi bate-i în calorifer”, mi-a zis azi Irina, exasperată, “mă zgârie la ureche, pur şi simplu mă zgârie, el nu ştie că mă doare capul?”). Deci ziua nu se poate lucra la mine acasă, din varii motive: de la Irina care mai vrea şi ea să aibă mamă din când în când, până la muzica de care n-ai unde să te ascunzi.

Lasă, zic, eu îs obişnuită să muncesc noaptea, când i-e drag liliacului, linişte, întunerec, trai neneacă, dă-i şi scrie, până spre trei dimineaţa când muşti involuntar din tastatură. Şi-atunci cazi lat în pat şi leşini până pe la opt. Sunt însă şi seri în care ajungi în pat mult mai devreme. La 12, de exemplu.

Da, dar vedeţi dumneavoastră, vecinii mei de deasupra ori au scăpat de copil că l-au trimis la bunici, ori au reuşit în sfârşit să-l mute din dormitorul conjugal, ori au în plan să mai facă unul. Vreau nu vreau, cinci numere pe noapte tot aud. C-o fi tăblia lovindu-se de perete… c-o fi blatul pe care stă salteaua… Nu ştiu ce e, dar ceva bocăne. Prima dată am crezut că bat cuie. Era totuşi unu noaptea. După câteva episoade repetate trei nopţi la rând, mi-am dat seama că sunt vecină cu un sexgod. Poate, domnule. Cinste lui.

Acuma, imaginaţi-vă următoarea scenă.

5 dimineaţa. Irina se ridică într-un cot.

- Mami, ce se-aude?

- Aaaaa, nimic, ce să se audă?

- N-auzi?

- Nu.

- Mai spală-te, mami, în urechi! N-auzi? Fii atentă!

- Ţi se pare. Culcă-te.

- Nu mi se pare!

- Nu ţi se pare. Culcă-te.

- Ia! auzi!

- Sunt vecinii, mamă, repară ceva.

- La ora asta? E noapte!

- Păi, tocmai, culcă-te, e noapte!

Ce să fac, aşa-i la bloc. Amor cu audienţă maximă, pe două axe. Eu sunt unul dintre puţinii oameni care aproape niciodată nu apucă să se plictisească.

7 uşi ne despart de lume. 2 la intrarea în bloc. 1 la lift. 4 usi paralele până la dormitor. Sunt destule ca să mă simt în siguranţă, chiar şi acum, când e aproape miezul nopţii şi scriu pe întuneric, de lângă Irina.

E ziua mamei. Am primit un ceas cu fotografia ei înconjurată de fluturi şi flori, un ceas pictat cu mânuţele ei, în culori vii, e acum la noi în bucătărie.

Pe canapeaua mea am o mamă foarte tristă, într-o cumpănă a vieţii pe care o tot măsoară şi o tot priveşte şi o tot învârte, doar, doar i-o găsi punctul de echilibru.

7 uşi ne despart de lume. Sunt o mamă fericită. Şi uşile îmi sunt astăzi destule.

Nu ştiu cum a fost pentru voi, dar pentru noi a fost o duminică frumoasă. Am început cu un mic exerciţiu de pictură – în sfârşit am scos la bătaie setul de acuarele pentru pictat pe sticlă primite de la Germina, de Crăciun. A durat ceva până să mă prind cum se face cu tuburile alea, dar am reuşit până la urmă.

Apoi, cât mi-am băut eu cafeaua, cea mică a văzut, în sfârşit, Frumoasa şi Bestia. Pentru că Irina ştie bine basmul din cărticica din colecţia Adevărul, am profitat şi i l-am servit în limba engleză, pe care o cam evită dânsa. Am continuat cu o plimbare în aer liber, în parcul nostru preferat. Deşi erau toboganele ude şi doar vreo două leagăne erau libere, am profitat din plin de soarele de afară şi de aparatele de gimnastică minunate puse la dispoziţie de domnul primar. Mi se pare o idee foarte bună asta, cu aparatele în aer liber. Nu se compară cu mersul la sală, dar decât să stai să priveşti în gol cât copilul se distrează, mai bine dai din mâini şi din picioare. M-aş bucura dacă aş vedea mai multe mămici profitând de ocazie, în loc să fumeze în locurile de joacă sau, mai rău, să spargă seminţe. Dar azi nu am fost singura pereche mamă-fiică pe aparate. A mai fost o mamă cu o fetiţă, ceva mai mare decât Irina, care s-au simţit la fel de bine ca şi noi. Asta îmi dă speranţă.

Pentru prânz ne-am cumpărat peşte. L-am făcut la cuptor, în folie, am o reţetă minunată. Apoi am culcat copila şi cât şi-a făcut ea somnul de frumuseţe, m-am ocupat de ale casei: prânzul pentru zilele următoare, rufele, alte mici amănunte gospodăreşti. Am reuşit să punem la punct şi coltul pentru diete, ca să nu sufocăm blogul cu impresii despre slăbit. Graţie lui Don Pandele care a săpat ieri toată ziua pentru o soluţie, mulţumim!

După amiază, Irina n-a mai vrut să iasă din casă. A preferat să mai picteze o tură şi apoi să jucăm domino. E din ce în ce mai bună la domino şi, deja, nu mai jucăm cu piesele pentru copii mici, am trecut la domino clasic. Se descurcă onorabil pentru cinci ani. Ne-am încheiat seara cu un alt Disney clasic: Cenuşăreasa. Un desen animat absolut minunat, pe care Irina l-a urmărit cu sufletul la gură.

A fost o zi frumoasă şi liniştită, cum nu am mai avut demult. De mâine, ne reapucăm de treabă. Am primit o nouă carte de tradus. Se cheamă Sugar queen… Ironia Soartei

Vă urez să fie soare!