- A-u-to-buz!
- Bravo, Irina!
- Cuuum spuuuneam când elam mică?
- Abuz spuneai.
- Acum spun autobuz.
- Da, acum spui corect.
- Sunt male.
- Da, eşti mare.
- Până la tavan.
- Aproape până la tavan, da!
- Sau până la flunze…
- Sau…
- Sau până la clenguţe.
- Până unde vrei tu.
- Mami clenguţele volbesc?
- Numai alea fermecate.
- Su-fla-ge-li-e!
- Daaaa, bravo! sufragerie! perfect!
- Nu tadulie! Su-fla-ge-li-e!
- Felicitări, eşti foarte deşteaptă.
- Us-cat! nu u-su-cat!
- Nu mai am cuvinte de admiraţie pentru tine.
- Când elam mică…
- Aşaaa…
- Îmi cântai!
- Da. Şi-acum îţi cânt.
- Când o să fii tu mică…
- Vai de mine, ce-ai să faci?
- O să-ţi cumpăl dzeantă.*
- Whoaaa! Mulţumesc, Irina! Foarte drăguţ din partea ta.
- O să mă duc la selvici şi o să câstig bani. Şi o să-ţi cumpăl o dzeantă. Mami, de ţe mi-ai spalt balonul**?
- Care balon?
- Ăla losu cu alb!
- A fost un accident, Irina! Mama n-a vrut să spargă balonul.
- Accindent?
- Accident!
- Accindent!
- Accident…

Ce cuvinte mai pocim – BEST OF
- masina de compieli. (“pomieri, Irina, cu p. Pom-pi-eri” “compieli!”)
- a puteza. (“cuteza. cu c! Zi “cu!”" “cu” “te” “te” “za!” “Zaaaa!” “a cuteza!” “a puteza!”)

Vineri avem serbare. Avem emoţii, avem rochiţa pregătită, mai trebuie să cumpărăm balerini albi, a propos unde găsesc balerini albi, repede? Poeziile le spune frumos. Mai complicat e cu statul pe loc. La ultima repetiţie cu costume (noi două şi domnul Mitz) Irina era în plină mişcare browniana. Aştept cu interes ziua premierei.
Şi-acum, legenda, adică de ce am pus mai sus steluţe:

* Am primit astă vară o gentuţă de umăr. mică. neagră. de fâş. Irina spune că e urâtă. Mie mi se pare practică. Încap în ea telefonul şi portofelul, îmi lasă mâinile libere, e bună de parc/cumpărături. I-am zis într-o zi când comenta cât de ulâtă e dzeanta “să nu uiţi că atunci când erai mică mama ta avea o geantă urâtă”. N-a uitat. Şi plănuieşte să şi facă în curând ceva în legătură cu asta. Draga mamei!
** Acum două săptămâni Irina a mers la căluşei. Acolo era şi un pui de caracatiţă care era prea mic ca să ne urcăm în el. (abia fusese montată caracatiţa asta care numai mică nu era, dar V ne-a interzis să ne dăm în “drăcia aia”.) După o întreagă teorie despre puii de caracatiţă (“uuunde e mămica luuui?” “Dal de ţe doalme afală în flig?” “Dal îl acopelă cu pătulica?” “Dal uuuunde eeee pătulica luuuui?”) am reuşit să o luăm încet spre casă, noi trei şi-un balon alb cu unul roşu (culoalea plefelată) în burtica ăluia alb. I l-am legat de mânuţă să nu zboare. “Dal zboală!”. “Nu zboară, mămico! balonului îi place aşa de tare de tine că şi să vrei nu te mai lasă. Uite-l cum se ţine după tine! Dar trebuie să mergem repede că îi e frig!” “N-ale pătulicăăă?” “Nu, dar îl ducem acasă, la tine în cameră, unde e cald şi bine şi el ştie şi se bucură, vezi cum dă din codiţă?”
Aşa de bine l-am păzit că exact la intrarea în bloc, balonul a rămas prins între uşa de la intrare şi mami care dădea să se strecoare, şi ghiciţi ce tragedie… balonul s-a spart.
Şi-a fost sfârşitul lumii. Nu m-a iertat până-n ziua de azi…
Încă vreo două d-astea şi m-am lins pe bot de dzeantă.

- Mami, ce mult mi-ai lipsit!

Mi se aruncă în braţe şi mă pupă cu ţoc.
- Şi tu mi-ai lipsit, Irina.
- Ai fost cuminte la grădi?
- Daaa!
- Ai repetat poezia pentru serbare?
- Da!
- Şi mi-o zici şi mie?
- Nuuuu!
- De ce?
- Pentlu că e pentlu selbale. Îmi dai o de male ciocolată?
- O ce?
- O de male ciocolată.
- Nu ştiu ce e aia!
- O bomboană de male ciocolată!!
- La ora asta? La ce-ţi trebuie ţie bomboane de ciocolata la ora şase dupa-amiaza?
- Pentlu ca să am enelgie!
- Nici nu se pune problema. Mâine dimineaţă.
- Da’ n-am enelgieeee!
- Crede-mă, nu-ţi mai trebuie la ora asta energie.
- De ţe?
- Pentru că e noapte… Acum ne mai jucăm puţin, păpăm şi gata, nani!
- Da’mi citesti?
- Da, îţi citesc.
***************************

E dimineaţă şi în camera Irinei e încă întuneric. Complet neobişnuit, de obicei se trezeşte prima şi ne trezeşte şi pe noi. Deschid uşa cu grijă. Stă ghemuită sub păturică, are ochii deschişi dar se vede clar că nu-s treizeci de secunde de când s-a trezit. Ridică un colţ al păturii şi îmi face semn să vin lângă ea.
- Tlebuie să mai dolmim puţin… Haide, vino aici, pe pernă. Aici e locul tău.

O azvârle cât colo pe Angelina (un şoarec gri care întâmplător seamănă cu o balerină dintr-una din cărţile ei) şi-mi face loc.
- Şşşşş! mai dolmim puţin ca să fie o zi flumoasă…

Mă conformez. În camera ei miroase frumos, a roz, lumina e filtrată de perdeluţele roşii, e linişte. După câteva secunde apare şi Mitz. E puţin contrariat de noua formulă de împărţire în camere, fiind obişnuit mai degrabă să-şi facă loc în patul mare din dormitor. Aproape că-l văd ridicând din umeri cu un gest extrem de uman, chiar înainte să sară peste Ama Hipopotama, care stă la capătul ciudatei corăbii ce-o poartă pe Irina în lumea viselor.
Încă doarme cu cănuţa strânsă la piept. Mi-e dragă şi mi-e milă să trag de ea.
Un minut mai târziu, singurul absent îşi face apariţia în prag. Scena se repetă.
- Vino si tu aici, îi spune Irina, ai loc lângă mine.

Valu se lungeşte şi el printre jucării, pisici de pluş şi adevărate, picioare de copil şi picioarele nevestei. În dimineaţa asta cumva ne-a vrăjit. Stăm toţi înghesuiţi în patul mic, aşa, savurând încă o clipă de linişte, spartă doar de fluierele poliţistului din colţ. Şi dintr-o dată mi-amintesc că e sâmbătă şi nu pot decât să mă bucur.
- Melgem la glădi?
- Nu, Irina, azi nu mergem la glădi!
- E o zi frumoasă!

*********************

Duminică, 16.30

- Soaaaaleeee!
Stau cu urechea lipită de uşă şi încerc să-mi dau seama exact ce strigă fiică-mea.
- Soaaaaleeee!
- Ce faci, mămico?
- Îl stlig pe soale să vină înapoi!
- De ce?
- Pentlu că abia m-am tlezit şi e noapte şi tlebuie să melg afală să iau o gulă de ael. Şi nu e soale.
- Nu e noapte, mămico, e după-amiază doar.
- Dal nu mai e soale!
- Aşa e iarna! Se întunecă mai devreme.
- Lasă că îl stlig eu pe soale şi vine înapoi.

Încerc din răsputeri să-mi amintesc dacă anul trecut, de Moş Nicolae ne-am agitat în vreun fel. Pare-mi-se că nu, era prea mică. Dar anul ăsta… eeee, anul ăsta deja discutăm de la egal la egal, categoric şi fără loc de echivoc.
Duminica trecută, după ce mi-a scos sufletul în parcul Sebastian, cu tricicleta deja faimoasă, ca să-i umplem duminica după-amiaza şi să mai rămână măcar tocurile uşilor nepictate, i-am oferit două posibilităţi de umplere a timpului până se face luni şi merge la grădiniţă (uraaaaa, hip, hip, ura!): mergem la luminiţe sau mergem la biluţe.
Luminiţele ar fi fost pe Magheru după umila mea părere, unde în alţi ani chiar era plăcut să te plimbi de la Romană până la Unirea. Biluţele erau la mall, ceea ce presupunea nu doar taxa pt locul de joacă îngrădit ci şi ceva fise pentru diverşii Winnie the Pooh pe care musai trebuie să-i călărim, ca să ne simţim bine.
Evident, a ales biluţele.
Am zis ok, la biluţe mergem, îmbrăcarea, încolonarea şi înainte, marş.
Era târziu şi era destul de frig, aceeaşi socoteala şi-o făcuseră probabil şi alte mame aşa că am găsit locul de joacă mai mult decât aglomerat. Dar asta pentru Irina nu a însemnat nimic.
Am stat pe margine şi am privit-o cocoţată pe cea mai înaltă platformă, croindu-şi drum pe o punte de frânghie şi dispărând apoi într-un tub labirintic de plastic de unde aveam senzaţia că nu mai iese niciodată.
Cu toate cele zece degete de la mîini agăţate de ochiurile plasei de protecţie, număram secundele până ţâşnea din tobogan şi o lua de la capăt: primul nivel, al doilea nivel, puntea de frânghie, tubul opac… Şi inima mea bătea aşa bumbumBUMBUMbumbumBUMBUM, până am zis ok gata să mergem de-ajuns nu mă mai ţine pulsul… Legitimul, nici gând să se mişte!
- Las-o, să înveţe! Stai pe bancă şi las-o să se descurce!
Când am reuşit să epuizăm toate fisele pentru diversele chestii rotitoare am pornit spre casă. La ieşirea din mall, dăm nas în nas cu Mery Christmas care o ia de o lăbuţă pe Irina şi o întreabă, cu o voce dulce:
- Tu l-ai văzut pe Moş Crăciun?
- Mmmmmm ntzu …, bălmăjeşte domnişoara.
- Şi vrei să vorbeşti cu el?
- Mmmmnbadaaaa!

Timidă, dar cu calculul făcut, s-a prezentat în faţa Moşului, care stătea simandicos pe un tron cu un uriaş brad de vreo trei metri pe post de background image.
Şi-atunci, diplomata, bine crescuta, preacumintea fată a lui tata (copilul meu e bun şi drăguţ şi are maniere, când dă cu bâta în baltă e A LUI) a întins arătătorul spre barba Moşului şi-a zis:
- Eu vleau o masină de spălat d-aia de zucălie pentlu lufisoale de zucălie!
Nu tu bună ziua, nu tu poezie, cântecel, pe mine mă cheamă… nici pic de PR, direct la subiect, să n-avem vorbe.
Moşul a rămas relativ interzis, probabil nu mai văzuse atâta hotărâre la o persoană de nici un metru. După două secunde de muşcat buzele să nu râdă în hohote, a luat-o în braţe şi cu duhul blândeţii, a încercat să o aducă pe drumul cel bun.
- Mnda? Da’ cum te cheamă pe tine, ia zi!
- Ilina Vutecu.
- I-auzi! Şi câţi ani ai?
- Doi ani şi patu luni.
- N-aş fi zis!
- Are aproape trei, m-am simţit datoare să restabilesc adevărul istoric.
- Aaa, da, atunci se explică. Da’ vreo poezie ştii să spui?
- P-aia cu podul de piată?
- Mai de sezon aşa…
- Mămico, mai bine-i cânţi, iar sări de pe margine şefa echipei de cheer leaders.
Copila atât a aşteptat! S-a executat instant, a interpretat frumos, cu simţire, cu tărie, celebrul hit “Moş Clăciun”. Personajul a suportat cântarea cu stoicism (bănuiesc că nu pe ochi frumoşi) şi pe urmă după încă vreo trei sfaturi de “să fii cuminte şi când eşti trează nu numai când dormi, să o asculţi pe mami şi să papi tot”, a dat-o jos de pe genunchi şi i-a făcut semn următorului plod care-l privea cu ochii mari, să se apropie, mai aproape, hai, curaj…
Irina, mai interesată de biluţa pe care o rătăcise pe undeva prin spatele Moşului nu s-a simţit respinsă, s-a desprins fără probleme de persoana care-i datorează maşina de spălat rufişoare de jucărie şi a dictat următoarea oprire.
- Tlebuie să pap ceva bun.
- Mergem acasă şi papi ceva bun.
- Nu, aicea!
Mai mult pentru că era frumos afară ne-am oprit pe terasa cafenelei, cu un biscuite de ovăz şi-un suc de portocale pentru dânsa, preţ de vreo zece minute în care domnişoara a constatat că fotoliile sunt comode, sucul e numai bun iar afară e chiar o zi frumoasă.
Seara în semn de mulţumire, Irina a mai dat un spectacol când am invitat-o la duş. Ea nu se spală. S-a spălat la gradi. Cum când, adineauri. Dar întîi trebuie să stea pe budă pentru că face “ţeva”. Dar mai stă puţin pe budă. Dar nu e gata. După 25 de minute în care doar că nu şi-a pilit unghiile stând pe budă, am luat-o pe sus şi-am depus-o în cadă.
- Fliiiiiiigeeee, a-nceput să urle ca din gură de şarpe, deşi nici nu apucasem să dau drumul la apă.
Ei, la capătul unei zile în care ne-am închinat la dânsa şi i-am făcut toate poftele, dând peste cap calcule, bugete, previziuni, numai ca să aiba copilul parte de divertisment că doar nu l-am făcut să-l ţinem încuiat în casă… în asemenea momente, când ea e isterică, de nepotolit, de nesuportat (da, pe cuvânt, din îngeraş se face gremlin, într-o fracţiune de secundă) toată oboseala, toate frustrările, toate nemulţumirile mele de adult ce-a renunţat la libertăţile personale numai pentru că, nu-i aşa, trebuie să lăsăm ceva în urma noastră după ce ne ducem, toate îmi invadează creierul şi nu mai ştiu să reacţionez. Recunosc cinstit. Ce să-i fac?
S-o bat? Ce folos. S-o strâng de gât? Se pedepseşte cu privare de libertate. Să îmi iau câmpii? Unde, cu traficul ăsta n-ajung nici până la colţ. Şi-atunci ce să fac? Încep cu un avertisment cinstit: “Daca mai scoţi un sunet, o iei!”. Copilul nu tace la comandă, baia are ecou. Jap, o palmă peste popou, un duş rapid de nici trei minute şi pe urmă o scurtă declaraţie de război pe termen nedefinit: “te-ai lins pe bot de cadou de la moş, noapte bună!” răstit, îmbufnat, deloc dulce, aruncat din uşa băii, înainte s-o dau pe mâna lui taică-său, să şi-o ducă la culcare, că pe mine nu mă mai interesează. Sună familiar? Cunoaşteţi alte metode?
Nu, nu cred că bătaia e ruptă din rai, nu cred că aşa se face educaţie, dar…
Ok, n-am nici o scuză. Dar nu caut nici o scuză. Fac tot ce pot, cât pot. Când nu mai pot asta e.
Pe urmă palma pe care am dat-o şi ea a uitat-o cam la trei minute după consumarea faptei, pe mine mă obsedează şi mă doare, mă face să mă simt de doi lei pentru tot restul serii. Apoi mi se aruncă în braţe şi-o luăm de la capăt.
Luni dimineaţa.
- Hai să te îmbrac.
- Nu!
- Trebuie, Irina!
- Bine, da’ vleau chiloţii loşii.
- Pe ăia i-ai purtat ieri, hai să-i punem pe ăştia roz, cu prinţese.
- Nuuuuu, io vleaaaau loooooooooooşiii.
Şi se zbate. Se contorsionează, se smulge din braţe, fuge prin casă cu tălpile goale, acele ceasului parcă se rotesc după alte reguli decât cele obişnuite, în special dimineaţa, lunea dimineaţa… În cele din urmă o prind. O ţin pe loc, o îmbrac. Iar se zbate. Ridic palma. Amuţeşte. Nu mai e nevoie să dau. Mă priveşte mirată, cu aceeaşi expresie pe care trebuie să o fi avut şi numitul Zdreanţă, demult, la facerea poeziei binecunoscute.
- Tu mă iubeeeeti?
- Dar tu, mă iubeşti?
- Ndaaa!
- Şi-atunci de ce mă necăjeşti?
- Dal nu te necăjesc. Deloc, deloc.
- Dar ce faci?
- Mă alint!