Archive for 2007

- Mami, ce mult mi-ai lipsit!

Mi se aruncă în braţe şi mă pupă cu ţoc.
- Åži tu mi-ai lipsit, Irina.
- Ai fost cuminte la grădi?
- Daaa!
- Ai repetat poezia pentru serbare?
- Da!
- Åži mi-o zici ÅŸi mie?
- Nuuuu!
- De ce?
- Pentlu că e pentlu selbale. Îmi dai o de male ciocolată?
- O ce?
- O de male ciocolată.
- Nu ÅŸtiu ce e aia!
- O bomboană de male ciocolată!!
- La ora asta? La ce-ţi trebuie ţie bomboane de ciocolata la ora şase dupa-amiaza?
- Pentlu ca să am enelgie!
- Nici nu se pune problema. Mâine dimineaţă.
- Da’ n-am enelgieeee!
- Crede-mă, nu-ţi mai trebuie la ora asta energie.
- De ţe?
- Pentru că e noapte… Acum ne mai jucăm puÅ£in, păpăm ÅŸi gata, nani!
- Da’mi citesti?
- Da, îţi citesc.
***************************

E dimineaţă şi în camera Irinei e încă întuneric. Complet neobişnuit, de obicei se trezeşte prima şi ne trezeşte şi pe noi. Deschid uşa cu grijă. Stă ghemuită sub păturică, are ochii deschişi dar se vede clar că nu-s treizeci de secunde de când s-a trezit. Ridică un colţ al păturii şi îmi face semn să vin lângă ea.
- Tlebuie să mai dolmim puÅ£in… Haide, vino aici, pe pernă. Aici e locul tău.

O azvârle cât colo pe Angelina (un şoarec gri care întâmplător seamănă cu o balerină dintr-una din cărţile ei) şi-mi face loc.
- Şşşşş! mai dolmim puÅ£in ca să fie o zi flumoasă…

Mă conformez. În camera ei miroase frumos, a roz, lumina e filtrată de perdeluţele roşii, e linişte. După câteva secunde apare şi Mitz. E puţin contrariat de noua formulă de împărţire în camere, fiind obişnuit mai degrabă să-şi facă loc în patul mare din dormitor. Aproape că-l văd ridicând din umeri cu un gest extrem de uman, chiar înainte să sară peste Ama Hipopotama, care stă la capătul ciudatei corăbii ce-o poartă pe Irina în lumea viselor.
Încă doarme cu cănuţa strânsă la piept. Mi-e dragă şi mi-e milă să trag de ea.
Un minut mai târziu, singurul absent îşi face apariţia în prag. Scena se repetă.
- Vino si tu aici, îi spune Irina, ai loc lângă mine.

Valu se lungeşte şi el printre jucării, pisici de pluş şi adevărate, picioare de copil şi picioarele nevestei. În dimineaţa asta cumva ne-a vrăjit. Stăm toţi înghesuiţi în patul mic, aşa, savurând încă o clipă de linişte, spartă doar de fluierele poliţistului din colţ. Şi dintr-o dată mi-amintesc că e sâmbătă şi nu pot decât să mă bucur.
- Melgem la glădi?
- Nu, Irina, azi nu mergem la glădi!
- E o zi frumoasă!

*********************

Duminică, 16.30

- Soaaaaleeee!
Stau cu urechea lipită de uşă şi încerc să-mi dau seama exact ce strigă fiică-mea.
- Soaaaaleeee!
- Ce faci, mămico?
- Îl stlig pe soale să vină înapoi!
- De ce?
- Pentlu că abia m-am tlezit şi e noapte şi tlebuie să melg afală să iau o gulă de ael. Şi nu e soale.
- Nu e noapte, mămico, e după-amiază doar.
- Dal nu mai e soale!
- Aşa e iarna! Se întunecă mai devreme.
- Lasă că îl stlig eu pe soale şi vine înapoi.

ÃŽncerc din răsputeri să-mi amintesc dacă anul trecut, de MoÅŸ Nicolae ne-am agitat în vreun fel. Pare-mi-se că nu, era prea mică. Dar anul ăsta… eeee, anul ăsta deja discutăm de la egal la egal, categoric ÅŸi fără loc de echivoc.
Duminica trecută, după ce mi-a scos sufletul în parcul Sebastian, cu tricicleta deja faimoasă, ca să-i umplem duminica după-amiaza şi să mai rămână măcar tocurile uşilor nepictate, i-am oferit două posibilităţi de umplere a timpului până se face luni şi merge la grădiniţă (uraaaaa, hip, hip, ura!): mergem la luminiţe sau mergem la biluţe.
Luminiţele ar fi fost pe Magheru după umila mea părere, unde în alţi ani chiar era plăcut să te plimbi de la Romană până la Unirea. Biluţele erau la mall, ceea ce presupunea nu doar taxa pt locul de joacă îngrădit ci şi ceva fise pentru diverşii Winnie the Pooh pe care musai trebuie să-i călărim, ca să ne simţim bine.
Evident, a ales biluţele.
Am zis ok, la biluţe mergem, îmbrăcarea, încolonarea şi înainte, marş.
Era târziu şi era destul de frig, aceeaşi socoteala şi-o făcuseră probabil şi alte mame aşa că am găsit locul de joacă mai mult decât aglomerat. Dar asta pentru Irina nu a însemnat nimic.
Am stat pe margine şi am privit-o cocoţată pe cea mai înaltă platformă, croindu-şi drum pe o punte de frânghie şi dispărând apoi într-un tub labirintic de plastic de unde aveam senzaţia că nu mai iese niciodată.
Cu toate cele zece degete de la mîini agăţate de ochiurile plasei de protecÅ£ie, număram secundele până ţâşnea din tobogan ÅŸi o lua de la capăt: primul nivel, al doilea nivel, puntea de frânghie, tubul opac… Åži inima mea bătea aÅŸa bumbumBUMBUMbumbumBUMBUM, până am zis ok gata să mergem de-ajuns nu mă mai Å£ine pulsul… Legitimul, nici gând să se miÅŸte!
- Las-o, să înveţe! Stai pe bancă şi las-o să se descurce!
Când am reuşit să epuizăm toate fisele pentru diversele chestii rotitoare am pornit spre casă. La ieşirea din mall, dăm nas în nas cu Mery Christmas care o ia de o lăbuţă pe Irina şi o întreabă, cu o voce dulce:
- Tu l-ai văzut pe Moş Crăciun?
- Mmmmmm ntzu …, bălmăjeÅŸte domniÅŸoara.
- Şi vrei să vorbeşti cu el?
- Mmmmnbadaaaa!

Timidă, dar cu calculul făcut, s-a prezentat în faţa Moşului, care stătea simandicos pe un tron cu un uriaş brad de vreo trei metri pe post de background image.
Şi-atunci, diplomata, bine crescuta, preacumintea fată a lui tata (copilul meu e bun şi drăguţ şi are maniere, când dă cu bâta în baltă e A LUI) a întins arătătorul spre barba Moşului şi-a zis:
- Eu vleau o masină de spălat d-aia de zucălie pentlu lufisoale de zucălie!
Nu tu bună ziua, nu tu poezie, cântecel, pe mine mă cheamă… nici pic de PR, direct la subiect, să n-avem vorbe.
Moşul a rămas relativ interzis, probabil nu mai văzuse atâta hotărâre la o persoană de nici un metru. După două secunde de muşcat buzele să nu râdă în hohote, a luat-o în braţe şi cu duhul blândeţii, a încercat să o aducă pe drumul cel bun.
- Mnda? Da’ cum te cheamă pe tine, ia zi!
- Ilina Vutecu.
- I-auzi! Şi câţi ani ai?
- Doi ani ÅŸi patu luni.
- N-aÅŸ fi zis!
- Are aproape trei, m-am simţit datoare să restabilesc adevărul istoric.
- Aaa, da, atunci se explică. Da’ vreo poezie ÅŸtii să spui?
- P-aia cu podul de piată?
- Mai de sezon aÅŸa…
- Mămico, mai bine-i cânţi, iar sări de pe margine şefa echipei de cheer leaders.
Copila atât a aÅŸteptat! S-a executat instant, a interpretat frumos, cu simÅ£ire, cu tărie, celebrul hit “MoÅŸ Clăciun”. Personajul a suportat cântarea cu stoicism (bănuiesc că nu pe ochi frumoÅŸi) ÅŸi pe urmă după încă vreo trei sfaturi de “să fii cuminte ÅŸi când eÅŸti trează nu numai când dormi, să o asculÅ£i pe mami ÅŸi să papi tot”, a dat-o jos de pe genunchi ÅŸi i-a făcut semn următorului plod care-l privea cu ochii mari, să se apropie, mai aproape, hai, curaj…
Irina, mai interesată de biluţa pe care o rătăcise pe undeva prin spatele Moşului nu s-a simţit respinsă, s-a desprins fără probleme de persoana care-i datorează maşina de spălat rufişoare de jucărie şi a dictat următoarea oprire.
- Tlebuie să pap ceva bun.
- Mergem acasă şi papi ceva bun.
- Nu, aicea!
Mai mult pentru că era frumos afară ne-am oprit pe terasa cafenelei, cu un biscuite de ovăz şi-un suc de portocale pentru dânsa, preţ de vreo zece minute în care domnişoara a constatat că fotoliile sunt comode, sucul e numai bun iar afară e chiar o zi frumoasă.
Seara în semn de mulÅ£umire, Irina a mai dat un spectacol când am invitat-o la duÅŸ. Ea nu se spală. S-a spălat la gradi. Cum când, adineauri. Dar întîi trebuie să stea pe budă pentru că face “Å£eva”. Dar mai stă puÅ£in pe budă. Dar nu e gata. După 25 de minute în care doar că nu ÅŸi-a pilit unghiile stând pe budă, am luat-o pe sus ÅŸi-am depus-o în cadă.
- Fliiiiiiigeeee, a-nceput să urle ca din gură de şarpe, deşi nici nu apucasem să dau drumul la apă.
Ei, la capătul unei zile în care ne-am închinat la dânsa ÅŸi i-am făcut toate poftele, dând peste cap calcule, bugete, previziuni, numai ca să aiba copilul parte de divertisment că doar nu l-am făcut să-l Å£inem încuiat în casă… în asemenea momente, când ea e isterică, de nepotolit, de nesuportat (da, pe cuvânt, din îngeraÅŸ se face gremlin, într-o fracÅ£iune de secundă) toată oboseala, toate frustrările, toate nemulÅ£umirile mele de adult ce-a renunÅ£at la libertăţile personale numai pentru că, nu-i aÅŸa, trebuie să lăsăm ceva în urma noastră după ce ne ducem, toate îmi invadează creierul ÅŸi nu mai ÅŸtiu să reacÅ£ionez. Recunosc cinstit. Ce să-i fac?
S-o bat? Ce folos. S-o strâng de gât? Se pedepseÅŸte cu privare de libertate. Să îmi iau câmpii? Unde, cu traficul ăsta n-ajung nici până la colÅ£. Åži-atunci ce să fac? ÃŽncep cu un avertisment cinstit: “Daca mai scoÅ£i un sunet, o iei!”. Copilul nu tace la comandă, baia are ecou. Jap, o palmă peste popou, un duÅŸ rapid de nici trei minute ÅŸi pe urmă o scurtă declaraÅ£ie de război pe termen nedefinit: “te-ai lins pe bot de cadou de la moÅŸ, noapte bună!” răstit, îmbufnat, deloc dulce, aruncat din uÅŸa băii, înainte s-o dau pe mâna lui taică-său, să ÅŸi-o ducă la culcare, că pe mine nu mă mai interesează. Sună familiar? CunoaÅŸteÅ£i alte metode?
Nu, nu cred că bătaia e ruptă din rai, nu cred că aÅŸa se face educaÅ£ie, dar…
Ok, n-am nici o scuză. Dar nu caut nici o scuză. Fac tot ce pot, cât pot. Când nu mai pot asta e.
Pe urmă palma pe care am dat-o şi ea a uitat-o cam la trei minute după consumarea faptei, pe mine mă obsedează şi mă doare, mă face să mă simt de doi lei pentru tot restul serii. Apoi mi se aruncă în braţe şi-o luăm de la capăt.
Luni dimineaţa.
- Hai să te îmbrac.
- Nu!
- Trebuie, Irina!
- Bine, da’ vleau chiloÅ£ii loÅŸii.
- Pe ăia i-ai purtat ieri, hai să-i punem pe ăştia roz, cu prinţese.
- Nuuuuu, io vleaaaau loooooooooooÅŸiii.
Åži se zbate. Se contorsionează, se smulge din braÅ£e, fuge prin casă cu tălpile goale, acele ceasului parcă se rotesc după alte reguli decât cele obiÅŸnuite, în special dimineaÅ£a, lunea dimineaÅ£a… ÃŽn cele din urmă o prind. O Å£in pe loc, o îmbrac. Iar se zbate. Ridic palma. AmuÅ£eÅŸte. Nu mai e nevoie să dau. Mă priveÅŸte mirată, cu aceeaÅŸi expresie pe care trebuie să o fi avut ÅŸi numitul Zdreanţă, demult, la facerea poeziei binecunoscute.
- Tu mă iubeeeeti?
- Dar tu, mă iubeşti?
- Ndaaa!
- Şi-atunci de ce mă necăjeşti?
- Dal nu te necăjesc. Deloc, deloc.
- Dar ce faci?
- Mă alint!

Da, a reuşit. A învăţat să pedaleze. Are şi cască de protecţie, are şi mănuşi, şi roţi mari ca de tractor. Circulă cu viteză dar a învăţat să oprească la stop. Şi cu această minunată ocazie, pentru că nu plouă, nu bate vantul (prea tare) şi mami şi-a pus în cap să rărească dvd-urile alea stupide la care se abonase seară de seară prinţesa, Irina e în TRAFIC.
Vă rog, aveÅ£i grija pe cine călcaÅ£i, da? N-are claxon, dar Å£ipă cât poate: “Paaldon! Paaaaldon, domnilor! MuÅ£umeeec”
——————–
- Tlebuie să melgem să cumpălăm un suc pentu tati.
- Ce suc?
- Un suc de fanta!
- Esti sigură?
- Da, tlebuie.
Intrăm în magazin. Acolo se lipeşte de vitrină şi începe:
- Vleau o bomboană velde.
- Nu.
- Vleau un suc mic!
- Nu!
- Da’ vleeaaaau!
- Ai zis suc pentru tati, da? nu bomboane, nu suc cu pai, nu capeţi nimic, să fie clar!

Asta pentru ca acasă are bomboane. Unele pe băţ. Altele fără băţ. Pe cele pe băţ ba le scapa pe jos, ba mi le lipeÅŸte mie de haine, ba le lipeÅŸte de blana lui Mitz ÅŸi apoi merge prin casă urlând: “am bomboană cu miiiitz!”
Altfel, ÅŸi-a pus în cap să ne cânte tot repertoriul pentru serbare. Am încercat în zadar s-o convingem că dacă se duce în camera ei ÅŸi cântă cât mai aproape de calorifer, eventual chiar din căsuÅ£a de muÅŸama, o să se bucure vecinul Andrei (18 ani, mare fan hip hop, ne încântă zilnic cu câte zece minute, pe ceas, de bubuieli ÅŸi vibraÅ£ii de geamuri combinate cu duduituri înfundate ale pereÅ£ilor. 10 minute. Cât să apuci să te enervezi, să te hotărăşti să pui ceva pe tine ÅŸi să urci un etaj, să-i zici vreo două despre cum cronometrează el cele două piese pe care le ascultă să se termine fix când te proteÅŸti cu degetul în sonerie…). Prima oară a Å£inut. Copilul, inocent, indus în păcat de părinÅ£ii săi, s-a executat. A intrat în cameră, a închis uÅŸa ÅŸi a cântat cât de tare a putut ea “MoÅŸ Crăciun cu plete galben”, cap coadă, inclusiv finalul cu tremollo “MoooooooÅŸ Clăăăăăăciuuuuun…”. Nu ÅŸtiu dacă Andrei era acasă, sper din tot sufletul că era, pentru că a doua oară când a încercat să interpreteze ÅŸi un alt hit clasic, “săniuÅ£a fuge”, n-a mai vrut să-i cânte lui Andrei, la Å£eavă… M-am întristat dar ce să faci, vine o vreme când copiii nu mai vor să asculte ÅŸi la noi vremea asta a început cam din a 11-a sa lună de viaţă.
————-

- Mami, tu ai un bebe în bultică?
- Nu, Irina, nu am un bebe în burtică.
- De ţe?
- Pentru că…
- Lili are un bebe în bultică.
- Eu nu am şi nici nu cred că o să am prea curând
- De ţe?
- Uite… eu mi-am dorit o fetiţă ÅŸi Doamne Doamne mi te-a dat pe tine, ce să mai fac eu cu încă un bebe?
- Unde e sulioala mea?
- Tu vrei o surioară?
- Da.
- Şi cum să o cheme?
- Mami!
- Nu poate să o cheme mami. Mami e doar una, cum Irina e doar una. Altfel!
- Gabi!
- Nici Gabi nu se poate, că Gabi e buni Gabi…
- Da’ unde e?
- Cine, mămico?
- Sulioala mea.
- Hm… uite. Copiii mai întâi sunt îngeraÅŸi, stau lângă Doamne Doamne ÅŸi se uită la mămici ÅŸi la tătici ÅŸi când îi recunosc pe mămica ÅŸi pe tăticul lor, atunci vin pe lume… Åži ca să vină pe lume, trebuie să fie întâi la mami în burtică. Dacă tu ai vreo surioară sau vreun frăţior pe-acolo pe sus, când o să ne recunoască, o sa vină la noi. E bine aÅŸa?
- Da. E acolo sus, pe tavan?
- Cine?
- Sulioala mea!
- Nu, Irina, mai sus?
- Mai sus de tavan?
- Da, în Cer.

Rămâne cu ochii pironiÅ£i în tavan, gândindu-se ÅŸi socotind numai ea ÅŸtie ce. E prea mică să-i explic că mami nu mai are voie să aibă un bebeluÅŸ în burtică ÅŸi că mami e fericită că o are pe ea, aÅŸa frumoasă cum e ÅŸi minunată cum ÅŸtie să fie. Dar cine ÅŸtie, poate că într-o zi, sper în secret, n-o să-mi mai fie frică de ce ar putea merge prost, n-o să mai socotesc încă un copil drept o imposibilitate financiara, cine ÅŸtie, poate acolo sus, mai e vreun copil cu ochii la fel de frumosi ca Irina, care-ÅŸi caută părinÅ£ii din priviri ÅŸi s-ar putea gândi, preÅ£ de o clipă, că e o idee bună să ne aleagă pe noi. Până la urmă, dincolo de glumele uneori sadice pe care le facem cu copilul nostru pe care-l punem să cânte lângă Å£evi, nu suntem niÅŸte părinÅ£i chiar atat de răi…

- Moooos Clăăăăciun cu plete galben a soooosit de plin mădeÅ£i…
- Ce-ai zis?
- Mos Clăciun…
- AÅŸaaa…
- Cu plete galben….
- Cu plete dalbe , Irina, dalbe!
- Galben!
- Măi, mamă, tu ştii ce-s alea plete?
- Nu!
- Plete, adică păr, lung, aşa, ca al lui mami!
- Da?
- Da! Deci, reluăm, ce culoare sunt pletele lui Moş Crăciun?
- Galben!
- Dalbe mamă, adică albe… Mai departe… de unde soseÅŸte moÅŸ Crăciun?
- De prin mădeţi.
- Nămeţi!
- Mădeţi! Mami, mos Nicolae ale limba losie?

———————————–******—————————————-
Stăm pe canapea, în camera de zi şi ne hlizim una la alta, fără vreun motiv anume. Îmi ia capul în palme, mă mângâie şi-mi zice:
- Scumpetea mea, te iubesc mai mult decât pe orice pe lume!
Mă fac mică, mică, între perne, cu ochii umezi de emoţie, mulţumindu-i în gând oricui a învăţat-o să spună chestia asta.
Apoi mi se aruncă în braţe şi mă strânge tare, tare
- Iubita mamei, o legăn uşor, de la stânga la dreapta. Vrei să-ţi cânt cum îţi cântam când erai mică?
- Da! Cu Edevais.
- Dar cânţi şi tu cu mine?
- Da.
- Hai! Eeee – del -weeeeiss….
- E-de- vaiiiis…
… Motanul iese în fugă din cameră ÅŸi se refugiază în braÅ£ele legitimului.
- Hai, măi Anda, îmi speriaţi motanul! Terminaţi cu zbieratul!
- Dar nu zbierăm dragă, cântăm!
- A, da? Mitz probabil a crezut că tăiaţi pisici, de-a ieşit aşa în goană. Din bucătărie aşa se aude. Ca şi cum ar mieuna cumplit nişte pisici.
- Eu înÅ£eleg că la tine acolo, de unde eÅŸti tu, de la OgriÅŸorii de Sus, sau cum îi zice, mama de căpcăun nu îi cântă puiului de căpcăun, dar la noi, la zânici…
- Irina, tu ce eşti, căpcăun sau zânică?
- Eu sunt Ilină.
- Ba eu cred că eşti căpcăunică după cum cânţi.
- Ba nu. Eu sunt fetiţă!

Puiul de căpcăun ÅŸi de zânică a aflat la grădi că MoÅŸ Nicolae aduce nu doar dulciuri ÅŸi fructe, cum i-ar fi plăcut mamei, ci ÅŸi jucării…
- Eşti sigură că aduce şi jucării?
- Da, da!
- Eu ştiam că pentru copiii cuminţi aduce dulciuri şi fructe şi pentru cei răi, un beţişor!
- Ba nu! Aduce dulciuri şi jucării.
- Şi ce jucărie vrei tu să-ţi aducă?
- O masină de spălat din aia mică…
- Ce să faci tu cu maşina de spălat?
- Să spăl lufişoale.
- Care rufiÅŸoare?
- Alea de jucălie, mici.
- Păi ai tu haine de jucărie?
- Nu, dar o să-mi aducă Mosul.
- Şi ce mai vrei să-ţi aducă Moşul?
- O blăţală loşie ca a lui Andlei.
- Dar ai fost cuminte?
- Da!
- Sigur?
- Sigul că da!!! mami, mami….

Saga sulplizelol continuă.
- Mami, mi-ai adus o sulpliză?
- Nu Irina, tu ce crezi că surprizele astea cresc prin pomi?
- Da!
- Ei bine, nu cresc în pom.
- Dal unde clesc sulplizele?