In dimineata asta de Craciun, Irina s-a trezit zambind. Si-n semn ca se simte mai bine, ca nu mai are febra si nu ii mai e “lau, mami, lau” si-a aprins singura lumina in camera. I-am auzit vocea si am sarit si eu din pat, voiam sa-i vad cu ochii mei reactiile la vederea cadourilor.
In Ajun, a despachetat cel mai important cadou dintre toate: masina de spalat de zucalie. Asa ca ma intrebam daca mai poate sa o bucure ceva mai mult decat mult ravnitul, mult asteptatul, mult pretinsul dar de la Mos Craciun.
Am zis ca pot sa imping lucrurile pana acolo incat sa si filmez ce vad, asa ca am filmat dar cu prea putina lumina ca sa i se poata vedea cu adevarat stralucirea din ochi.
A fost o zi lunga pentru Irina, cu multe cadouri, atat de multe incat nu a apucat sa se bucure cu adevarat decat de pianul pentru care strangea bani in pusculita ei de cateva luni. Banii aia ii arunca la bataie ori de cate ori mami indrazneste sa spuna: nu cumparam azi dulciuri pentru ca nu avem bani. Raspunsul ei este instant:
- Da’ti dau eu mami!
- De unde imi dai tu?
- Din pusculita.
Pusculita ei e plina de monedele mici de 5-10 bani, cel mult 50 de bani, ca sa invete sa economiseasca pentru ceva ce considera ea important. Primul ei proiect a fost un pian adevarat care merge. Check.
Si cartile au fost alese cu grija. E o editura care scoate o editie speciala a povestilor cu zane scrise de o anumita doamna Shirley Barber. Povestile nu-s neaparat culmea basmului dar sunt ilustrate extraordinar de frumos, au un fir simplu, sunt in general despre copii si catei si zane si spiridusi si curcubee si alte lucruri pufoase, intamplari pasnice si complet lipsite de violenta explicita, de genul vrajitoare care pun copiii la ingrasat sau capre isterice care se razbuna pe cumatrul lup. Pe piata sunt vreo sapte titluri din aceasta serie. In seara asta mamzel a facut inventarul si ii lipseste aia cu calutul asa ca va trebui sa facem rost si de ultima din colectie.
Ratacita printre daruri, Irina a cerut rochita de balerina si a dansat pe muzica interpretata automat de pianul adevarat. Apoi a cantat Santa Claus is coming to town. Apoi Gingle Bells. Apoi a descoperit ca bastonasele din brad sunt de zahar. Dupa ce a consumat jumate dintr-unul si un sfert din altul a inceput sa se invarta.
Apoi a dansat limbo cu un sirag de margele pentru brad. Apoi s-a mai minunat o vreme de cat de frumos e bradutul ei de Craciun si i-a si cantat franturi din “O brad frumos”
In plina supradoza de zahar combinat cu ciocolata, s-a invartit pana in urma cu douazeci de minute cand am reusit sa o duc in camera ei. Acolo a trecut in revista ce are si ce nu are din colectia Shirley Barber, apoi a cerut biscuiti cu lapte, ne-am targuit pentru fiecare lingurita de lapte in plus (una pentru mami, una pentru tati, sigur ati auzit de metoda asta, ei bine, tine, si slava Domnului stiu cum ii cheama pe multi dintre prietenii ei de la gradi deci a baut tot laptele. Ultima lingurita a fost pentru bunica mea, Ioana. Si chiar inainte sa sting lumina, drept multumire pentru toata ziua, ea mi-a cantat Floare de Colt si mi-a spus ca ma iubeste, eu i-am cantat cantecul de leagan din filmul Maria Mirabela si am iesit in varful picioarelor din camera ei. Acum in casa e liniste. Dorm toti. Inclusiv motanul pe care azi l-am cautat pana la etajul opt pentru ca Irina i-a declarat senina bunicii ca Mitz a iesit cand s-a deschis usa si s-a pierdut si tati a fost suparat foarte tare. Dupa ce am urcat pe scari sapte etaje si am coborat cu liftul pana la parter, dupa ce l-am cautat prin dulapuri si pe balcon, bestia alba a iesit de sub patul infantei, cu ochii galbeni carpiti de somn si intinzandu-se in stilul caracteristic pisicilor care au dormit incolacite relativ mult timp.
A fost o zi lunga si plina. Craciun Fericit tuturor!

Crăciun Fericit!

Ieri Irina a avut prima serbare din viaţa ei. După două zile de oscilaţii între 39.1 cu 37.5 apoi variaţiuni pe tema 38.x am îmbracat-o gros, am urcat-o-n maşină şi-am adus-o la Serbare.
Pentru prima oară în viaţa mea de mamă am pornit la drum cu:
- rochie albă cu tul, atlaz, voal, puf, şi un şireţel argintiu.
- pantofi nou nouţi în cutia lor originală
- set clame, fundiţe, pieptănuşi samd
- perie de păr
- aripioarele – accesorii ale rochiţelor
- aparat foto cu cameră video incorporată spre imortalizare momentului

Copilul care la şase dimineaţa în ziua Z avea 38.3 scotea constant un soi de vaier indefinit, greu de descris, era cam confuz şi nu se putea hotărî: e important să se întâlnească azi cu Moş Crăciun sau poate să-i tragă clapa şi să nu se prezinte ea la întâlnire….
En fin, ajungem, ne schimbăm în costum de scenă, plodul recunoaşte locurile şi începe să-l alerge pe domnul tată de la un capăt la altul al foaierului Sălii de Concerte Mihail Jora.
Ceilalţi copii, mai puţini sălbatici şi mai trecuţi prin astfel de evenimente stăteau frumos pe locurile lor, care cu mânuţele în poală, care aranjându-şi rochiţa sau costumul de om de zăpadă/spiriduş/miniatură a lui Moş C. A noastră prefera să stea cocoţată pe una din mesele din holul mare. După multe lacrimi am reuşit să o desprind de mine şi să o aşez pe scăunel lângă grupa ei.
Începe serbarea. Începe dezastrul. Carolina e disperată. Andrei plânge şi nu se desprinde de mama lui. Irina plânge în hohote, V se uită urât şi propune cam printre dinţi să luăm calabalâcul şi să mergem acasă, să-i ia dracu pe toţi cu serbarea lor care chinuie copiii.
Ceilalţi copii dansau, spuneau poezii, cântau şi se hlizeau. Mamzel plângea. I-a venit rândul la poezie. Nici vorbă să scoată vreun sunet.
Prin nu ştiu ce minune, la a doua tură, a prins curaj, s-a înfipt în microfon şi-a spus dintr-un suflet, mai sărind câte un cuvinţel, mai pocindu-l pe altul, cele şase versuri pe care acasă le ştie pe de rost nu doar pisica, jucăriile şi întreaga familie ci şi vecinii şi trecătorii nevinovaţi ce se aflau prin zonă când dânsa repeta.

Dar le-a spus, şi-a jucat rolul. Nu e definitiv pierdută orice speranţă.
A treia tură au sărit-o din principiu, nici n-au mai invitat-o să ia cuvântul.
Ceilalţi copii au dansat frumos, am descoperit-o cu ocazia asta şi pe profa de dans şi pe aia de muzică, l-am cunoscut şi pe instructorul de karate. Ceilalţi copii au fost dulci şi frumoşi şi drăgălaşi şi admirabili. Irina a fost frumoasă şi înlăcrimată şi sălbatică şi antisocială. Când ceilalţi copii au năvălit pe Moş Crăciun, a reînceput să urle că ei de ce nu îi dă caaadooooou şi pe ea de ce nu o stliiiigăăăă. A strigat-o. A căpătat o păpuşă tip Barbie (nu chiar Barbie dar p’acolo) care acum zace în coşul de jucării. Nu s-a jucat deloc cu ea.
- Nu e bună.
- De ce?
- Pentlu că nu e bună.
- Hai măi mami că are rufişoare de jucărie. O să ai ce să speli la maşina aia de jucărie.
- Da vleaaau mai muuulte!
- Ăsta e un început!
- Dal vleaaau acuuuuum…

De ce nu avem poze? Pentru că nu aveam baterii, logic.
Din acelaş motiv nu avem nici film. DAR în suma plătită pentru serbare intră şi poze şi filme pe care le vom căpăta probabil ceva mai târziu. După serbare a dormit 4 ore neîntoarsă, nu i-a trebuit nici mâncare.
- Fiică-ta seamănă cu mine mai mult decât sunt dispus să-mi convină, mi-a zis dezumflat soţul care în cinstea evenimentului se şi bărbierise, deh, prima serbare a fiică-sii…
- Aşa e. Ce să facem. Nici mie nu-mi convine. Ai văzut ceilalţi copii…
- Da, dar ea era cea mai mică.
- Nu era cea mai mică.
- Da, dar ea era singura care avea febră…
- Nu-i mai căuta scuze.
- Nu-i caut scuze. Iar tu, când ai văzut-o că plânge, trebuia să te duci şi să o iei de-acolo, nu să o laşi să plângă pe scăunel…

Şi azi, după aproape 30 de ore de la eveniment, mă întreb dacă până la urmă serbările sunt pentru ei sau pentru noi şi dacă-s pentru noi de ce sunt atât de lungi şi de ce sunt atât de importante, pentru cine sunt importante, pentru noi ca să spunem “aceea este fiica mea, pupe-o mama de deşteaptă” sau pentru ei ca să exerseze ideea de discurs în public şi să-nveţe să-şi stăpânească emoţiile…
N-am un răspuns. La grădiniţă, Ovidiu şi fratele lui (5 ani şi 4 ani) care nu participaseră la serbare, aşteptau cuminţi să se întoarcă restul copiilor de la marele spectacol.
- Tu de ce nu ai venit la serbare, l-am întrebat pe Crai.
- Pentru că eu nu cred în Moş Crăciun…