Archive for 2006

Dacă ajungi la supermarket ÅŸi cutiile de cereale Å£i se par prea mici pentru mai mult de 2 porÅ£ii…
Dacă ai nevoie de pachete de 7 body-uri pentru 18-24 de luni…
Dacă persoana refuză cu obstinenţă biberonul dar se bălăceÅŸte cu plăcere în cana ta de cafea…
Dacă nu mai vrea să se joace cu cubul de pluÅŸ dar ÅŸtie să-ÅŸi pună fără asistenÅ£a adulÅ£ilor filmele preferate la dvd….
Dacă se uită ciudat când îi pupi buricul…
Dacă dimineaÅ£a îţi înmânează propria ta periuţă de dinÅ£i ÅŸi apoi tubul de pastă ÅŸi aÅŸteaptă să vadă cât de corect te speli…
Dacă îţi cere rujul când te fardezi…
Dacă nu mai poÅ£i mânca nimic fără să-i dai cel puÅ£in jumătate …
Dacă insistă să folosească o furculiţă metalică în locul celei de plastic…
Dacă ÅŸtie să-Å£i aducă din dormitor ochelarii de soare ÅŸi din hol geanta neagră…
Dacă ajunge la clanÅ£a uÅŸii de la intrare…
Dacă protestează când vrei să-i schimbi pampersul…
Dacă nu vrea să iasă din casă decât cu o anume rochiţă…
Dacă atunci când te vede cu tălpile goale îţi aduce repede, repede “papoteii” ÅŸi insistă să te încalÅ£e cu ei…
Dacă pleacă în parc fără să mai chirăie că nu vii ÅŸi tu…
Dacă se cocoaţă mai iute decât eÅŸti tu în stare să fugi de la baza toboganului până la scară ÅŸi până ajungi, e deja pe burtă la jumătatea coborârii…
Dacă nu mai vrea să ÅŸtie de nisip ÅŸi lopăţele…
Dacă insistă să te dea pe tine în leagăn…
Dacă ÅŸtie că zâmbindu-Å£i ÅŸi mângâindu-Å£i cu tandreÅ£e mâna, cuprinzându-Å£i ambele picioare cu braÅ£ele ÅŸi oftând cu subînÅ£eles, capătă exact ce doreÅŸte…
Dacă ÅŸtie cine e Noddy, cine e Lala, cine e HumptyDumpty….
Dacă îţi spune la telefon “Aooo, mamaaaa, undi eeeeee, îhîîîîî”…
Dacă dimineaÅ£a îşi flutură degeÅ£elele cu o mină relaxată ÅŸi zice “pa, mami, vici, banii, papa bebe”…

… e semn că bebeluÅŸul a crescut, a devenit copilaÅŸ, mâine poimâine pleacă la grădi, se-nnamorează ÅŸi fuge în lume ÅŸi până să te dumireÅŸti te trezeÅŸti singur pe lume ÅŸi pustiu, privind din inerÅ£ie la canalul de desene pentru copii. Dar aÅŸa fac toÅ£i, mai devreme sau mai târziu. Depinde doar de noi: să citim semnele, să ne scuturăm, să acceptăm că timpul trece, să ne bucurăm de timpul cât mai avem o urmă de autoritate ÅŸi în care încă mai au nevoie de noi să treacă strada, să urce trepte, să-ÅŸi pună ghetele…

- Hai la groapa cu furnici, ba i-aici, ba nu-i aici, uiiiii….
Irina aterizeaza în mijlocul patului mare din dormitor. Nici n-apucă bine să se aşeze fulgii de perne care plutesc prin aer, că e deja pe jumătate ridicată.

- Aaa!Naaaaa na!

Asta înseamnă pre limba ei: “încă o dată, hai la groapa cu furnici!”

Nu scăpăm decât după 5-6 ture… De la groapa cu furnici ne deplasăm spre patul cel mare din camera ei, unde Å£inută de mânuÅ£e de către tata, Irina Å£opăie vioasă, fără să-i treacă măcar o clipă prin cap că nu e bine ce face, că nu se cade, că se strică arcurile, că poate să se lovească sau orice altă cugetare dintr-asta adultă ÅŸi responsabilă pe care trebuie să mi-o alung din minte ca pe o muscă bâzâitoare, verde fosforescentă.

S-a îndrăgostit de maÅŸinuÅ£ele electrice din Parcul MoghioroÅŸ. Le iubeÅŸte fără discriminare, pe toate, deÅŸi la etatea dânsei nu prea poate să încerce decât vreo două. TropoteÅŸte din picioruÅ£e pe lângă tata, “eo-teooo” zice ea de câte ori trece vreuna prin faÅ£a ei. Cu acest prilej Irina a aflat ce înseamnă să aÅŸtepÅ£i la coadă, a gustat niÅ£el din adrenalină ÅŸi din beÅ£ia vitezei nemaiîntâlnite de dânsa până acum. Ce să mai vorbim de cele 6 maÅŸinuÅ£e de tablă vopsită roÅŸu, galben ÅŸi albastru, care se învârt cu 6 rotaÅ£ii pe minut în sesiuni de câte 180 de secunde, maÅŸinuÅ£ele infernale cu buton – claxon spart, strident, în care toÅ£i copiii fără excepÅ£ie se proptesc cu o bucurie inexplicabilă.

De când se întunecă devreme însă, managementul timpului a devenit o problemă complicată. Am primit cadou de la Cristina 2 DVD-uri cu Baby Einstein. Sunt filmuleÅ£e de câte 30 de minute, în care păpuÅŸi animate de păpuÅŸari fac tot soiul de lucruri pe muzică clasică. Irinei îi place în mod special unul numit Numbers Nursery. E în stare să-l vadă de 10 ori dacă o laÅŸi, nu se desprinde de pe canapea decât în două momente cheie. Una dintre păpuÅŸi, un cal… face numai prostii. Mănâncă o floare, dărâmă un turn făcut din cuburi. Toate acÅ£iunile negative sunt subliniate de tobe, care o sperie. Vine atunci fuga fuga să se refugieze în braÅ£ele noastre – prilej extraordinar ca tata să se transforme în cavalerul în armură, care o apără de calul cel rău. Mă prăbuÅŸisem într-o seară pe canapeaua mică ÅŸi-i priveam. Irina se cuibărise în braÅ£e la tati, îi cuprinsese braÅ£ul cu ambele mânuÅ£e ÅŸi nu-i mai dădea drumul.

- Pleacă de-aici, că-mi sperii fata! striga tati către cal. Şi calul obraznic pleca, evident, spre mara bucurie a celei mici.

De la 1 la 5, se plimbă pe ecran cifrele, într-un tren (tona) care se opreşte când Irina spune gata! 30 de minute cu 2 pauze cât să-şi apere regina de cal, şi apoi putem să ne aşezăm la masa din bucătărie, să mâncăm ceva ori să ne bem ceaiurile. Mare dezamăgire când într-una din zile Irina a venit la mama să o apere de cal. Tati s-a simţit jignit.
- Adică dacă până şi într-o situaţie de genul ăsta, când e vorba să-mi apăr familia de pericole, te preferă pe tine, eu ce mai caut p-aici?

ÃŽmi venea să-l mângâi cu blândeÅ£e pe cap, să-i spun “ÅŸtii, calul ăla nu îi face nici un rău, calul obraznic e doar o păpuşă, nu există cu adevărat”. Dar mi-a fost clar că în mintea lui, calul reprezenta o problemă pentru care el avea o soluÅ£ie. Am hotărât să nu mai fiu prin zonă când apare calul. ÃŽntre timp Irina s-a convins că nu e nici un pericol dar tati încă o apără.
- Hai să-l batem, pleacă de aici urâtule!
- Ghighiiii! Poc! ÃŽhîîîîî…., Na! Na! Na! îi Å£ine Irina isonul.

Deja face parte din ritual. Irina ÅŸtie că atunci când tati vine de la serviciu, deschide computerul ÅŸi pe ecran apare “one”. Valu a învăţat pe din afară succesiunea de imagini. Stăm în bucătărie ÅŸi el ciuleÅŸte urechea.
- Aha, acum sunt broaÅŸtele alea.
- nu-s broaşte sunt gărgăriţe.
- Şşşşş să aud văcuţa aia cu clopoţei, că e înainte de cal.

Apoi mă trezesc că fredonează fragmentele de muzică folosite în film.
După Baby Einstein domniÅŸoara are ora de masaj ÅŸi audiÅ£ie. ÃŽn vreme ce-i întind cremele pe piele, pe Mezzo se produc diverÅŸi tenori ÅŸi pianiÅŸti. Muzica mai blândă e semn că ne apropiem de “noapte bună”, e aproape ora bezelelor trimise de la uşă. Urmează negociera scurtă. Irina ar vrea ca mami să stea pe scaun ÅŸi să o Å£ină de mână până adoarme. Mami ar vrea să se scufunde în apă fierbinte, să se încălzească. Irina ar vrea însă să mai stea puÅ£in cu cei mari ÅŸi de aceea, după ce uÅŸa se închide, încep turele. Noi o punem în pat, ea coboară, deschide uÅŸa ÅŸi circulă aÅŸa, în sacul de dormit, veriÅŸoară de a ÅŸaptea spiţă cu Casper, fantoma drăgălaşă din filmul cu acelaÅŸi nume. Noi o ducem înapoi în pat, după 2 minute iar ne trezim cu dânsa în pragul sufrageriei.

- Baaaaau! zice pe un ton cât mai dulce, plecându-şi căpşorul şi zâmbind îngereşte.

Mai supără-te, dacă poţi.

A trecut aproape o lună de la ultima poveste cu Irina. N-am mai scris şi acum încerc să recuperez ceea ce aş putea pierde, din lipsă de timp şi uneori de oboseală, din prea multă grabă sau din cauză că 3-4 ore de somn pe noapte nu sunt suficiente nimănui.

Am petrecut o săptămână singure, doar noi două, bona cea nouă şi domnul Mitz. Tati a fost în spital şi în lipsa lui a trebuit să inventez o poveste care să-i justifice absenţa. Nu puteam să-i povestesc despre spital, ştia doar că pe tati îl durea burtica şi a mers la doctor, să se facă bine. Uneori, cocoţată pe masa de înfăşat, îşi punea mâna mică în capul pieptului şi zicea:

- Tati! Au! ÃŽ-hîîî….

Nu m-a întrebat niciodată, pe parcursul celor 7 zile unde e tata. Dimineaţa, pe când se spăla pe dinţi, se uita să vadă dacă periuţa de dinţi a tatei e la locul ei. Nu era. Atunci arăta cu degetul spre locul ei obişnuit din paharul de pe policioară şi întreba unde e. Periuţa.

- Tati?

- Periuţa tatei e cu tata şi tati e puţin plecat dar se întoarce şi o să aducă şi periuţa cu el.

ÃŽn acea săptămână a început să se trezească noaptea. ÃŽn prima seara o dată, apoi de două ori, apoi din 3 în 3 ore. Nu voia nimic. O mângâiam pe frunte ÅŸi se culca înapoi. Acum când scriu Irina se trezeÅŸte de 8-9 ori pe noapte, uneori din 20 în 20 de minute, cum e mai rău adică, pentru că apuc să adorm, să mă scufund în somn, să-mi amorÅ£ească gândurile ÅŸi când să încep să mă odihnesc, mă trezesc cu o mână mică pe obraz. FantomiÅ£a noastră circulă nestingherită în sacu-i de dormit… Se aude întâi clanÅ£a apoi câşiva paÅŸi târşâiÅ£i ÅŸi un glăscior din ce în ce mai puternic începe să strige: “Mama? Tata? Mau? Adaaa? Vaaaaauuuuuu”. O luăm cu noi în pat, stă 3 minute, apoi se ridică ÅŸi vrea să coboare, iar o ducem în camera ei, iar aÅ£ipim, iar ne trezeÅŸte… Åži tot aÅŸa preÅ£ de câteva ceasuri, de pe la 3 până pe la 6 când cade răpusă iar noi ne dăm seama că acum e degeaba…

Åži câte n-am încercat. De la ignorare totală până la argumentare pe ton răstit, de la “mămico, te rog frumos, e noapte, e târziu, trebuie să dormi” până la “miÅŸcă-te în pat ÅŸi să nu mai îndrăzneÅŸti să te dai jos că o iei!”. Nu ÅŸtiu ce o sperie, dacă o sperie ceva, cert e că râde dezarmant de fiecare dată când deschidem ochii ÅŸi ea e foarte foarte aproape de nasul nostru.

Dar într-o lună fata a crescut. Vorbim la telefon.

- Alo, Irina?

- Ao!!
- Ce mai faci?

- Nani!

- Cum nani, mămico, la ora asta? e prea devreme… Ia spune-mi, ai păpat?

- Daaaa!

- Tot?

- Tottottot!

- Åži a fost bun?

- Bunbuuuun!

- Bine, mămico, hai că vorbim acasă, te pupă mama, pa!

- Paaaa! Byeeee!

Acum spune cuvinte noi: bobugan (tobogan), ao!(telefon), teai (ceai) coccoc (cioc-cioc) cuc (suc)popotei (roboţei) Noiiii (Noddy) mân (măr). Mau a devenit miau, cu accent pe i.

In clipele de exasperare când nu mai poţi de oboseală trage un zâmbet şi uităm de tot şi toate.

După o săptămână de absenţă de acasă, tatăl Irinei e personajul principal, favoritul, cel pe care Irina îl strigă cel mai des ÅŸi cel din mâna căruia mănâncă mai cu drag. Ei doi împreună beau uneori “teai” cu “paiu”, asta dacă domniÅ£a nu-ÅŸi spală mânuÅ£ele direct în cana tatei. Ei doi împreună ronţăie câte un măr pe care Irina îl Å£ine cu ambele mâini ÅŸi i-l întinde, ca pe un vas preÅ£ios din care el trebuie să soarbă. Ei doi împreună se dau cu maÅŸinuÅ£ele prin parc. Ei doi împreună se uită în vitrină după tricicletele de copii mai mari, cele fără tăviţă, mai colorate ÅŸi mai frumoase, cu oglinzi retrovizoare ÅŸi claxon adevărat. Ei doi împreună se dau cu scările rulante la Favorit. Ei doi împreună stau ÅŸi-ÅŸi pun câte un deget pe nas unul altuia ÅŸi zic “ding”, în toiul nopÅ£ii.

Dar avem o problemă. De când ne-a părăsit LenuÅ£a, minunata Nanny pentru care încă mai suferim, Irina nu prea mai doarme noaptea ÅŸi când bona cea nouă intră pe uşă, fuge ÅŸi mi se aruncă în braÅ£e. Sunt sigură că bona nouă nu îi face rău. E doar o femeie mai în vârstă decât Nanny, mai tăcută, mai serioasă, mai puÅ£in glumeaţă, mai calmă. De Nanny Irina întreabă încă. Åži de Ali, fetiÅ£a ei ÅŸi de “Vauii” soÅ£ul lui Nanny. Azi Irina a vrut să-i vorbească. Pentru că îi era greu să-i spună pe nume ÅŸi pentru că era prea mică în august când a văzut-o ultima oară pe Nanny, Irina se referă la ea ca la “mamaia”. Eram într-un autobuz aglomerat ÅŸi Å£ineam mobilul în mână. Irina din cărucior se uita în sus ÅŸi întindea mânuÅ£a spre telefon.

- Ao!?

- Cu cine vrei să vorbeşti, mămico?

- Mamaia.

Era tristă. Cum să-i explic că pe Mamaia n-o s-o mai vadă niciodată? Åžtiu că toate bonele le spun mamelor că iubesc copiii pe care sunt plătite să-i îngrijească. Eu am vrut să cred, mai ales că Irina o plăcea, se bucura când o vedea, alerga la uşă să o întâmpine. Nanny era veselă ÅŸi luminoasă, o lua în braÅ£e ÅŸi o gâdila, o învârtea prin aer, o ducea la “apa maie” ÅŸi îi cumpăra agrafe de cinci mii… Nanny a iubit-o pe Irina dar nu destul cât să nu ajungem în situaÅ£ia din după-masa asta, când Irina, tristă, ar fi vrut să-i dea un telefon. Åži peste câteva ore, când cheia se va auzi în uşă ÅŸi bona cea nouă va inta în hol, Irina iar va fugi ÅŸi mi se va arunca în braÅ£e, strigând mamimamimami.

- Nu te mai gândi, îmi spune Valu. Sunt oameni care intră în viaţa ta, te însoţesc o bucată de drum şi apoi pleacă.

Aş vrea să-i pot spune şi Irinei lucrul ăsta. Din păcate tot ce pot să-i spun este că Ali e acasă la ea, cu mămica ei şi Vali e cu Ali şi cu mămica ei. Şi că nu, Ali si Vali şi Nanny nu mai vin pe la noi. Nici azi, nici mâine, probabil niciodată.