Când era mică, pe pereţi îi pusesem steluţe fosforescente. Se vedeau frumos după ce stingeam lumina şi pentru un copil de un an, doi, trei, orice urmă de lumină e importantă. Avea ea un felinar chiar în dreptul geamului, nu era beznă. A fost o întreagă aventură, mai întâi să găsesc destule, apoi să găsesc scotch-ul dublu adeziv, apoi să le  pun destul de sus să nu le mai dezlipească domnişoara cu gheruţele, de teamă să nu le înghită. Atunci când ne-am mutat, am dat jos toate steluţele, a fost ultimul lucru pe care l-am făcut în casa aceea de care m-am despărţit cu mare greutate.  Le-am luat pe toate, una n-am lăsat, şi le-am pus într-o cutie.

Abia când am ajuns în Drumul Taberei, Irina a redescoperit steluţele. Nu-şi aminteşte că erau pe pereţi, dar a inventat un joc interesant. Se numeşte “De-a Universul”. Le împrăştie pe covor şi nimeni nu are voie să calce pe “cerul ei” sau să le răvăşească în vreun fel.

În dimineaţa asta, pe când Ana se pregătea să ascută toate creioanele colorate (peste 100 de bucăţi) din dotarea Irinei, domnişoara a întrebat “Bine, şi eu cu ce mă joc? Sau pot să aranjez Universul?”

“Aranjează-l, Irina. Să vedem ce iese.”

Am plecat la serviciu, am păşit la rândul meu într-un Univers deloc primăvăratic, populat de mii de steluţe de nea. Ningea la orizontală când am ieşit în dimineaţa asta. Mie mi se pare nedrept, atâta iarnă n-o mai pot duce eu nici pe ghete, nici pe umeri, dar ce să facem, trebuie.

Când am venit acasă, mă aştepta Cerul Irinei întins pe jos.  E frumos, am zis să vi-l arăt şi vouă. Mi-ar plăcea să pot să interpretez cumva dorinţa ei de a aranja Universul, să pot să-i ghicesc în stele. Dar nu pot decât să mă bucur şi să calc cu grijă peste cerul ei, să nu-i răscolesc constelaţiile, să nu-i răvăşesc cometele…  Am să o rog să îmi spună o poveste despre Universul ăsta, să văd ce poate să scornească.

Într-una din dimineţile în care se uita la Minimax, Irina a văzut un desen cu Mica Prinţesă (oribile, absolut oribile) care colecţiona diverse chestii. La început nasturi, apoi pietricele, în cele din urmă s-a lăsat de colecţionat. Brusc copilul vrea colecţie de ceva.

- Mami, eu nu am nici o colecţie.

- Ba ai, zic, şi-i arăt diversele serii de cărţi din bibliotecă, apoi DVD-urile cu Disney şi pe cele cu Barbie. Iată, ai deja cinci colecţii.

- Mami, dar eu aş vrea să colecţionez cărţile Adevărului.

Desigur! Mulţumesc, Minimax.

Mi-amintesc perfect cum am dus-o pe Mara acasă, nu mai ştiu de unde veneam, şi ea cumpărase vreo patru cărţi din astea, de la Adevărul, pentru Max. M-a întrebat atunci dacă nu vreau şi eu una. Am zis da cu jumătate de gură. Ştiam că dacă îi aduc una, va trebui să i le cumpăr pe toate şi vreau, nu vreau, trei luni cotizez la Adevărul în fiecare marţi. Eu nu pot să mă bag în chestii de genul ăsta, mi-am zis. De-aia, când am uitat să luăm cartea de la Mara, n-am suferit prea tare, deşi intenţia ei fusese lăudabilă şi o apreciasem.

Azi, 10 martie, cine plângea la tejgheaua Librăriilor Adevărul (care sunt una singură, cea de lângă Cărtureşti) că nu se mai găsesc primele două numere din colecţia Disney Magic?

Aţi ghicit.

Acum să vă spun de ce m-am răzgândit şi în privinţa colecţiei Disney Magic de la Adevărul şi a filmelor cu Barbie.

În faţa avalanşei de violenţă, prost gust, răutate şi cinism cu care copiii noştri au de a face zilnic la canalele TV aşa-zise “pentru copii”, prefer oricând o carte cu poze decupate din Disney Classics sau filmul în care Barbie joacă rolul lui Rapunzel.

Am mai multe motive. Cărţile sunt cu adevărat frumoase şi se citesc rapid. Poţi să le dai gata într-o seară sau poţi să mai tragi de timp, amâni şi pentru mâine. Pe raftul de la Cora, aceleaşi cărţi costă 36 de RON,  în comparaţie cu doar 12, la “Librăriile” Adevărul. Al doilea motiv e că nu toate filmele Disney sunt dublate în română. Aşa că îi citesc eu fetei mele cartea (quality time împreună), apoi îi pun filmul în engleză şi o las să judece. Ea ştiind pe dinafară poveştile (le reţine rapid) poate face conexiunile cu ce vede şi chiar dacă nu înţelege mot-a-mot, măcar se prinde despre ce e vorba.

Aceeaşi situaţie o am cu păpuşile Barbie şi filmele lor. Le-am studiat. Mi-amintesc vehemenţa cu care scriam împotriva lui Barbie acum doi sau trei ani, n-am uitat. Nu mă dezic de ce spuneam acolo, doar am trecut la altă categorie: decât Hanna Montana, mai bine Regina Marabella şi Mariposa şi tot restul găştii. Mai bine prinţesele decât Bratz. Mai bine rochiile de bal şi accesoriile lor nu tocmai ieftine decât cotierele şi genunchierele şi banderolele cu ţinte de la Hanna şi de la Bratz. Poate îmi voi schimba părerea şi despre aceste personaje, pe măsură ce creşte Irina. Dar acum simt nevoia s-o protejez de Minimax. S-o protejez de răutate şi de prostie şi de arţag şi de cinism – toate promovate prin desene animate.

Revenind la Colecţia Adevărul.

I-am promis Irinei că la fiecare chenzină îi cumpăr o carte din această colecţie. 12 lei, până la urmă, nu sunt un capăt de ţară. Cărţile sunt, cum spuneam şi mai sus, frumoase şi un cadou foarte potrivit şi pentru mai târziu când le va putea citi singură. Mă bucur că vrea să aibă o colecţie şi decât o colecţie de nasturi, mai bine una de cărţi. Le aşteaptă cu plăcere şi neprimindu-le pe toate deodată (deşi le am în cămară pe aproape toate, de spaimă să nu dispară ca primele 2 numere), le apreciază altfel.

Întrebarea mea acum este: unde pot găsi 101 dalmaţieni şi Cartea Junglei? Există librării Adevărul şi prin alte oraşe? Am înţeles că tirajul s-a epuizat şi că nu se mai re-editează. Ne poate ajuta cineva? Ne trebuie musai ediţia din această colecţie. Aveţi dubluri?

Mulţumim anticipat,

Ada şi Irina

Voi ştiţi că bărbatu’ român e rege în bătătura lui, geniu la serviciu şi sexgod în pat, da? Aşa e gena românească.Toţi sunt aşa. Nu e unu’ altfel.

De câteva nopţi duc o viaţă mai palpitantă decât mi-aş fi închipuit că se poate, în oraşul acesta în care toată lumea urăşte pe toată lumea. La bloc afli lucruri mai intime decât ai vrea despre cei cu care împarţi fie pereţii, fie tavanul. De exemplu, o cunosc bine pe bona puştiului de deasupra. Şi pe mama lui am auzit-o cântându-i, pe el îl aud zdupăind prin casă, scăpând dimineaţa mici obiecte pe gresie, începând să rupă diverse cuvinte.  Nu mă supăr, şi Irina a fost mică.

Taragotistul taragoteşte zilnic, de la 17.00 la 21, cu mici pauze sau, mă rog, mici excepţii. (“Mami, du-te la uşa lui şi bate-i în calorifer”, mi-a zis azi Irina, exasperată, “mă zgârie la ureche, pur şi simplu mă zgârie, el nu ştie că mă doare capul?”). Deci ziua nu se poate lucra la mine acasă, din varii motive: de la Irina care mai vrea şi ea să aibă mamă din când în când, până la muzica de care n-ai unde să te ascunzi.

Lasă, zic, eu îs obişnuită să muncesc noaptea, când i-e drag liliacului, linişte, întunerec, trai neneacă, dă-i şi scrie, până spre trei dimineaţa când muşti involuntar din tastatură. Şi-atunci cazi lat în pat şi leşini până pe la opt. Sunt însă şi seri în care ajungi în pat mult mai devreme. La 12, de exemplu.

Da, dar vedeţi dumneavoastră, vecinii mei de deasupra ori au scăpat de copil că l-au trimis la bunici, ori au reuşit în sfârşit să-l mute din dormitorul conjugal, ori au în plan să mai facă unul. Vreau nu vreau, cinci numere pe noapte tot aud. C-o fi tăblia lovindu-se de perete… c-o fi blatul pe care stă salteaua… Nu ştiu ce e, dar ceva bocăne. Prima dată am crezut că bat cuie. Era totuşi unu noaptea. După câteva episoade repetate trei nopţi la rând, mi-am dat seama că sunt vecină cu un sexgod. Poate, domnule. Cinste lui.

Acuma, imaginaţi-vă următoarea scenă.

5 dimineaţa. Irina se ridică într-un cot.

- Mami, ce se-aude?

- Aaaaa, nimic, ce să se audă?

- N-auzi?

- Nu.

- Mai spală-te, mami, în urechi! N-auzi? Fii atentă!

- Ţi se pare. Culcă-te.

- Nu mi se pare!

- Nu ţi se pare. Culcă-te.

- Ia! auzi!

- Sunt vecinii, mamă, repară ceva.

- La ora asta? E noapte!

- Păi, tocmai, culcă-te, e noapte!

Ce să fac, aşa-i la bloc. Amor cu audienţă maximă, pe două axe. Eu sunt unul dintre puţinii oameni care aproape niciodată nu apucă să se plictisească.